pe umărul lui o pasăre neagră cu ciocul strîmb
poate nu atît de neagră pe cît ar vrea dar e
e cea mai frumoasă pasăre ura lui
cînd prima ușă a pălmuit obrazul ultimului om trist
mai trist decît singur mai strîmb decît ciocul
celei mai pasăre decît neagră dar alei lui [ah]
el stă pleoștit pe-un scaun șchiop
îngînă ultima comandă
încă o dimineață și
păstrați restul
tot mai hău se întrecască
și-un mai dor se-nmargine
cînd înfiptul colț de timp
orele-și venin încarne
neapropie-te plîns-am
lasă focu-și ardă-ncet
dar nici eu m-am auzit
necum tu nebănuindul
Obiectele încapsulează mici bucăţi de timp, frânturi de oameni, capturi de vremuri.
Sunt oglinda vieţilor noastre întrepătrunse, martori muţi ai tuturor răstălmăcirilor umane.
Migălos cusute printre noi, ele sedimentează momentele din trăirea noastră colectivă. O iluzie dulceagă, un vis de vară, o amintire tulbure - sunt toate prinse în fragmentele acestea de materie dimprejur.
Crâmpeie autiste, le cioplim mereu sub dalta faptelor noastre, ce supuşi ascultători avem!
Le dăm viaţă, sens, istorie şi trecut şi de atâtea ori, şi ele nouă.
Comentarii aleatorii