tot mai hău se întrecască
și-un mai dor se-nmargine
cînd înfiptul colț de timp
orele-și venin încarne
neapropie-te plîns-am
lasă focu-și ardă-ncet
dar nici eu m-am auzit
necum tu nebănuindul
de parcă mi-aş ascunde mâinile
cu degetele schimonosite
sub şalul de mohair cenuşiu
iarnă de iarnă acelaşi pe umerii bunicii
şi oasele degetelor mele nu stau cuminţi
ca puii de cuc într-un cuib părăsit
tremură hămesite
dau să rupă din nou trandafirul perfid de roşu
căţărându-se pe stâlpul casei
le ordon să stea drepte
cât timp pentru mine există o cruce
sau un punct
şi apoi de la capăt
Comentarii aleatorii