Frunze străvezii, crudă-nmugurire,
Morţi de şapte ani fără pomenire.
Apa mării toată-i singură de vină:
Bobi de strugur verde, sete de lumină.

Gândurile mele sunt un ciob din lună
Care-n valea seacă fuge ca nebună.
Este grâul negru şi e gol în şură
Când credeam că numai stelele se fură.

Cine mi-a luat luna nici eu nu pot spune.
Aburcată-n spate, ea încet apune.
Lor va fi povară pe drum interzis,
Însă cercul vieţii va rămâne-nchis.

Dâmboviţă apă dulce, cin’ te bea nu se mai duce. Dulcele rămâne mai puternic în amintire. Şi după ce râul seacă râsu’-plânsu’ vremurilor este partea cu rădăcină adâncă în creier ca un fel de hrean. Îl foloseşti ulterior drept condiment vrând-nevrând. Pişcă la limbă. Întâlnirile întâmplătoare ale vieţii cu oameni îmbrăcaţi la fel ca tine, cântecul despre cuc la radio chiar când îţi cântă cucul în grădină, felul în care câte un copil se joacă în faţa blocului strigând papalaşcă exact după ce tu scrii în memoriile tale despre amărâta aia de papalaşcă din noroiul de pe uliţa copilăriei.