Dâmboviţă apă dulce, cin’ te bea nu se mai duce. Dulcele rămâne mai puternic în amintire. Şi după ce râul seacă râsu’-plânsu’ vremurilor este partea cu rădăcină adâncă în creier ca un fel de hrean. Îl foloseşti ulterior drept condiment vrând-nevrând. Pişcă la limbă. Întâlnirile întâmplătoare ale vieţii cu oameni îmbrăcaţi la fel ca tine, cântecul despre cuc la radio chiar când îţi cântă cucul în grădină, felul în care câte un copil se joacă în faţa blocului strigând papalaşcă exact după ce tu scrii în memoriile tale despre amărâta aia de papalaşcă din noroiul de pe uliţa copilăriei.
Canicula a subțiat tramvaiele, șinele, oamenii și timpul. Fiecare stă suspendat în aburul propriu ca sfinții în aură.
El stă la umbră, înfășurat în alb, în camera albă, cu oameni albi, cu picuri la fel de albi ce i se preling spre urechi. E prima lui zi pe aici. Nu vede decât o ceață lăptoasă și caldă. Aude voci, pași, scârțâit de cărucioare, uși deschise încet.
Închide ochii și adoarme, iar în visul lui e frig.
O voce stridentă și o zdruncinătură îl trezește:
compilație după ancuța și cozan cu ușoară tendință libertină
iubește-ți aproapele. iubește-ți aproapele tău
nenorocitule, și uită de aproapele meu
pentru că degeaba îți spun, fericitule, să urăști
prost ești și prost vei rămâne
aproapele tău iubește-ți, nenorocitule,
cît încă ai pe cineva lîngă,
cît încă mai simți pești morți
în stomac. (yeaks)
de aceea zic. iubește-ți aproapele tău, nenorocitule.
și copacii în floare sunt plini de albine
lumina se ridică din trupul meu
eu încasam curele la fundul gol
și dimineața suspinam ușor, prin somn
Comentarii aleatorii