Canicula a subțiat tramvaiele, șinele, oamenii și timpul. Fiecare stă suspendat în aburul propriu ca sfinții în aură.
El stă la umbră, înfășurat în alb, în camera albă, cu oameni albi, cu picuri la fel de albi ce i se preling spre urechi. E prima lui zi pe aici. Nu vede decât o ceață lăptoasă și caldă. Aude voci, pași, scârțâit de cărucioare, uși deschise încet.
Închide ochii și adoarme, iar în visul lui e frig.
O voce stridentă și o zdruncinătură îl trezește:
înainte de zori
am văzut cum noaptea
îşi băga cornul în pernă
noi eram rotocoale de fum ieşite
din gura pământului
mult
mult după asfinţit ne-ntorceam în
mucul ţigării în urma noastră o droaie de
urme dac-ar fi vrut cineva să le facă rău
s-ar fi găsit o ploaie să le ascundă
mult mult după noi
ars la buze venea
viitorul
restul
îmbătrânise
Obiectele încapsulează mici bucăţi de timp, frânturi de oameni, capturi de vremuri.
Sunt oglinda vieţilor noastre întrepătrunse, martori muţi ai tuturor răstălmăcirilor umane.
Migălos cusute printre noi, ele sedimentează momentele din trăirea noastră colectivă. O iluzie dulceagă, un vis de vară, o amintire tulbure - sunt toate prinse în fragmentele acestea de materie dimprejur.
Crâmpeie autiste, le cioplim mereu sub dalta faptelor noastre, ce supuşi ascultători avem!
Le dăm viaţă, sens, istorie şi trecut şi de atâtea ori, şi ele nouă.
tot mai hău se întrecască
și-un mai dor se-nmargine
cînd înfiptul colț de timp
orele-și venin încarne
neapropie-te plîns-am
lasă focu-și ardă-ncet
dar nici eu m-am auzit
necum tu nebănuindul
Comentarii aleatorii