înainte de zori
am văzut cum noaptea
îşi băga cornul în pernă
noi eram rotocoale de fum ieşite
din gura pământului
mult
mult după asfinţit ne-ntorceam în
mucul ţigării în urma noastră o droaie de
urme dac-ar fi vrut cineva să le facă rău
s-ar fi găsit o ploaie să le ascundă
mult mult după noi
ars la buze venea
viitorul
restul
îmbătrânise
de parcă mi-aş ascunde mâinile
cu degetele schimonosite
sub şalul de mohair cenuşiu
iarnă de iarnă acelaşi pe umerii bunicii
şi oasele degetelor mele nu stau cuminţi
ca puii de cuc într-un cuib părăsit
tremură hămesite
dau să rupă din nou trandafirul perfid de roşu
căţărându-se pe stâlpul casei
le ordon să stea drepte
cât timp pentru mine există o cruce
sau un punct
şi apoi de la capăt
Urc simultan pe mai multe căi caut intrarea ieşirii un ecou se agaţă de mine cine se rătăceşte în om se condamnă să predice în pustiul din el fără să poată fi auzit nici măcar de el însuşi
Canicula a subțiat tramvaiele, șinele, oamenii și timpul. Fiecare stă suspendat în aburul propriu ca sfinții în aură.
El stă la umbră, înfășurat în alb, în camera albă, cu oameni albi, cu picuri la fel de albi ce i se preling spre urechi. E prima lui zi pe aici. Nu vede decât o ceață lăptoasă și caldă. Aude voci, pași, scârțâit de cărucioare, uși deschise încet.
Închide ochii și adoarme, iar în visul lui e frig.
O voce stridentă și o zdruncinătură îl trezește:
Comentarii aleatorii