Canicula a subțiat tramvaiele, șinele, oamenii și timpul. Fiecare stă suspendat în aburul propriu ca sfinții în aură.
El stă la umbră, înfășurat în alb, în camera albă, cu oameni albi, cu picuri la fel de albi ce i se preling spre urechi. E prima lui zi pe aici. Nu vede decât o ceață lăptoasă și caldă. Aude voci, pași, scârțâit de cărucioare, uși deschise încet.
Închide ochii și adoarme, iar în visul lui e frig.
O voce stridentă și o zdruncinătură îl trezește:

e vara în toi mă clatin ca o femeie
în care oamenii nu au văzut niciodată femeia
ei spuneau că ei sunt brutus eu că nu sunt cezar
ecce mulier
s-a crăpat cerul de vară nu vor fi cutremure sau războaie
e bine e călduţ şi domol
lucrurile nu cad de-a valma spre centrul pământului
nici ochii îndrăgostiţilor nici gelozia care îi pândeşte
fiindcă sunt fericiţi
nici iubirea faţă de aproape fiindcă e invidiată