de parcă mi-aş ascunde mâinile
cu degetele schimonosite
sub şalul de mohair cenuşiu
iarnă de iarnă acelaşi pe umerii bunicii
şi oasele degetelor mele nu stau cuminţi
ca puii de cuc într-un cuib părăsit
tremură hămesite
dau să rupă din nou trandafirul perfid de roşu
căţărându-se pe stâlpul casei
le ordon să stea drepte
cât timp pentru mine există o cruce
sau un punct
şi apoi de la capăt
Canicula a subțiat tramvaiele, șinele, oamenii și timpul. Fiecare stă suspendat în aburul propriu ca sfinții în aură.
El stă la umbră, înfășurat în alb, în camera albă, cu oameni albi, cu picuri la fel de albi ce i se preling spre urechi. E prima lui zi pe aici. Nu vede decât o ceață lăptoasă și caldă. Aude voci, pași, scârțâit de cărucioare, uși deschise încet.
Închide ochii și adoarme, iar în visul lui e frig.
O voce stridentă și o zdruncinătură îl trezește:
inimi în înveliș de poloniu. în rochiile de seară/ perne cu litere brodate la fel ca prosopul mic de la grădiniță. o pânză. și în spatele ei nu e nimic. în față, o fotografie și vise despărțite de bandaje. ivan și lola merg pe o șină de cale ferată. în aer e senzația dintr-un multiplex gol. aeroplane se rotesc ca vulturii.
pe umărul lui o pasăre neagră cu ciocul strîmb
poate nu atît de neagră pe cît ar vrea dar e
e cea mai frumoasă pasăre ura lui
cînd prima ușă a pălmuit obrazul ultimului om trist
mai trist decît singur mai strîmb decît ciocul
celei mai pasăre decît neagră dar alei lui [ah]
el stă pleoștit pe-un scaun șchiop
îngînă ultima comandă
încă o dimineață și
păstrați restul
Comentarii aleatorii