Canicula a subțiat tramvaiele, șinele, oamenii și timpul. Fiecare stă suspendat în aburul propriu ca sfinții în aură.
El stă la umbră, înfășurat în alb, în camera albă, cu oameni albi, cu picuri la fel de albi ce i se preling spre urechi. E prima lui zi pe aici. Nu vede decât o ceață lăptoasă și caldă. Aude voci, pași, scârțâit de cărucioare, uși deschise încet.
Închide ochii și adoarme, iar în visul lui e frig.
O voce stridentă și o zdruncinătură îl trezește:
Dâmboviţă apă dulce, cin’ te bea nu se mai duce. Dulcele rămâne mai puternic în amintire. Şi după ce râul seacă râsu’-plânsu’ vremurilor este partea cu rădăcină adâncă în creier ca un fel de hrean. Îl foloseşti ulterior drept condiment vrând-nevrând. Pişcă la limbă. Întâlnirile întâmplătoare ale vieţii cu oameni îmbrăcaţi la fel ca tine, cântecul despre cuc la radio chiar când îţi cântă cucul în grădină, felul în care câte un copil se joacă în faţa blocului strigând papalaşcă exact după ce tu scrii în memoriile tale despre amărâta aia de papalaşcă din noroiul de pe uliţa copilăriei.
tot mai hău se întrecască
și-un mai dor se-nmargine
cînd înfiptul colț de timp
orele-și venin încarne
neapropie-te plîns-am
lasă focu-și ardă-ncet
dar nici eu m-am auzit
necum tu nebănuindul
de parcă mi-aş ascunde mâinile
cu degetele schimonosite
sub şalul de mohair cenuşiu
iarnă de iarnă acelaşi pe umerii bunicii
şi oasele degetelor mele nu stau cuminţi
ca puii de cuc într-un cuib părăsit
tremură hămesite
dau să rupă din nou trandafirul perfid de roşu
căţărându-se pe stâlpul casei
le ordon să stea drepte
cât timp pentru mine există o cruce
sau un punct
şi apoi de la capăt
Comentarii aleatorii