tot mai hău se întrecască
și-un mai dor se-nmargine
cînd înfiptul colț de timp
orele-și venin încarne
neapropie-te plîns-am
lasă focu-și ardă-ncet
dar nici eu m-am auzit
necum tu nebănuindul
Canicula a subțiat tramvaiele, șinele, oamenii și timpul. Fiecare stă suspendat în aburul propriu ca sfinții în aură.
El stă la umbră, înfășurat în alb, în camera albă, cu oameni albi, cu picuri la fel de albi ce i se preling spre urechi. E prima lui zi pe aici. Nu vede decât o ceață lăptoasă și caldă. Aude voci, pași, scârțâit de cărucioare, uși deschise încet.
Închide ochii și adoarme, iar în visul lui e frig.
O voce stridentă și o zdruncinătură îl trezește:
compilație după ancuța și cozan cu ușoară tendință libertină
iubește-ți aproapele. iubește-ți aproapele tău
nenorocitule, și uită de aproapele meu
pentru că degeaba îți spun, fericitule, să urăști
prost ești și prost vei rămâne
aproapele tău iubește-ți, nenorocitule,
cît încă ai pe cineva lîngă,
cît încă mai simți pești morți
în stomac. (yeaks)
de aceea zic. iubește-ți aproapele tău, nenorocitule.
și copacii în floare sunt plini de albine
lumina se ridică din trupul meu
eu încasam curele la fundul gol
și dimineața suspinam ușor, prin somn
de parcă mi-aş ascunde mâinile
cu degetele schimonosite
sub şalul de mohair cenuşiu
iarnă de iarnă acelaşi pe umerii bunicii
şi oasele degetelor mele nu stau cuminţi
ca puii de cuc într-un cuib părăsit
tremură hămesite
dau să rupă din nou trandafirul perfid de roşu
căţărându-se pe stâlpul casei
le ordon să stea drepte
cât timp pentru mine există o cruce
sau un punct
şi apoi de la capăt
Comentarii aleatorii