- Ești cerșetor.
Cuvintele s-au desprins ușor de pe buzele copilului. „Cred că e o întrebare”, își spuse cerșetorul la auzul acelui clinchet fin. Pustietatea celor câțiva ani petrecuți la fermă îi revenise în minte. Poate e prea mult spus fermă. Așa îi spunea doar bătrânul acela, singurul care dormea în casă. Era de fapt o groapă în timp și vai de cel care se trezea aruncat acolo! Mai are și acum undeva prin buzunare bucata de hârtie pe care notase trecerea. Era trecut puțin de ora 2 cand s-a dezmeticit... Ai dormit destul, spuse cineva cu enervare în glas. Ia sapa de acolo și hai să mergem că trebuie să apară bătrânul și va fi vai și amar... L-a urmat fără să clipească măcar. „Ce săpăm noi aici?” Celălalt, oprindu-se brusc îl fixă cu privirea: „Ne săpăm zilele!”
- Câți ani ai?
Şi ce numeam somn era o scufundare înceată într-o mare densă, obscură, caldă, în care ploua cu solzi şi în fiecare solz pâlpâia o culoare şi în fiecare culoare se întrupa o poveste mişcătoare cu braţe lungi care nu se sfârşeau niciodată în palme, ci adânceau în ele fântâni, iar în fântâni alte ape, dense, obscure, calde în care ploua cu solzi şi-n fiecare solz o culoare...
ninge discret vals lent
în vitrina negustorului de antichități marmurele au început să danseze arse de-amurg
un plastic verde-albăstrui cu margini de siliciu pentru identificare biletul de călătorie i-au spus că va pleca puțin mai înainte starea de iritare gustul cafelei fără cofeină amintiri dintr-o altă fișie de timp nu zăboveau niciodată mai mult legea comodității cei care eludau legea erau trimiși să experimenteze tot ce putea fi mai neplăcut
batiscaful înainta
luminile în schimbare ale aurorei de pe Tethys umbrele planetei mamă un dans indescriptibil de-a lungul nesfîrșitelor întinderi de gheață imparțiabile geometrii strălucire senină perenă clară
M-am ciocnit de-o ascuţime albastră, poate că umbra unui pom, la un colţ. Ţinea o scoică întinsă în care zdrăngăneau metalic două luciri. Mi-am frecat asfinţitul din ochi cu nisip dar n-am reuşit să fac diferenţa între o lucire de cinci lei şi una de zece bani, aşa că i-am pus zece bani în scoică, cu un zornăit subţire, timid, ce mirare că lumina cade cu zgomot! Umbra s-a răscolit toată, s-a lungit ameninţător peste mine să mă-ncolacească cu iz de canale şi-a suflat odată două vorbe de s-o ţin minte şi să mă fac dune-dune de-oi mai trece pe-acolo.
Avea un ochi de sticlă, muşcat de-o sclipire într-o parte.
Dacă ar fi avut şi-o mână de sticlă, poate că ar fi aruncat pietricele în fântâna pe care o vedea acolo jos, departe, cu ochiul lui pictat verde închis. S-ar fi putut coborî pe frânghia găleţii, nod cu nod, până acolo înăuntru. Ar fi putut să vadă în sfârşit cine face cercuri apei când dă el cu pietre, cine îi tremură gândurile când e singur, şi mai ales cine face ecoul ăsta care vorbeşte-ntunecat, cu glasul lui la capăt de cumpănă.
O răcoare se înălţa pe dinăuntru, un murmur vag de vânt zbătut închis, râvnind la spaţii largi de joacă.
Comentarii aleatorii