Avea un ochi de sticlă, muşcat de-o sclipire într-o parte.
Dacă ar fi avut şi-o mână de sticlă, poate că ar fi aruncat pietricele în fântâna pe care o vedea acolo jos, departe, cu ochiul lui pictat verde închis. S-ar fi putut coborî pe frânghia găleţii, nod cu nod, până acolo înăuntru. Ar fi putut să vadă în sfârşit cine face cercuri apei când dă el cu pietre, cine îi tremură gândurile când e singur, şi mai ales cine face ecoul ăsta care vorbeşte-ntunecat, cu glasul lui la capăt de cumpănă.
O răcoare se înălţa pe dinăuntru, un murmur vag de vânt zbătut închis, râvnind la spaţii largi de joacă.
Femeia stătea în genunchi, cu braţele întinse spre cer. Îşi amintea o rugăciune, singura rugăciune al cărei sonor îl recepta în întreaga fiinţă. Îşi mai amintea o mîngîiere, glasul mamei şi strîngerea aceea fierbinte asociată contopirii. În jur o cîmpie frumoasă, cu nuanţe verzui-maronii, norii pe care uneori îi puteai atinge, de un alb aproape perfect. O numea lumea persoanei singure, atît de frumoasă şi atît de tristă încît pîrîiele susurau melodii, peştii păreau să vorbească. Peştii, da, singurele fiinte cu personalitate, singurii cărora le putea vorbi. Mai erau insecte de toate felurile, specii de plante, dar peştii îi păreau cei mai autentici ca înţelegere. Pe monitoare mii de fiinţe îi atrăgeau sentimentele, aici însă, în cîmpia unicei făpturi, ele erau doar holograme şi amintiri.
ninge discret vals lent
în vitrina negustorului de antichități marmurele au început să danseze arse de-amurg
un plastic verde-albăstrui cu margini de siliciu pentru identificare biletul de călătorie i-au spus că va pleca puțin mai înainte starea de iritare gustul cafelei fără cofeină amintiri dintr-o altă fișie de timp nu zăboveau niciodată mai mult legea comodității cei care eludau legea erau trimiși să experimenteze tot ce putea fi mai neplăcut
batiscaful înainta
luminile în schimbare ale aurorei de pe Tethys umbrele planetei mamă un dans indescriptibil de-a lungul nesfîrșitelor întinderi de gheață imparțiabile geometrii strălucire senină perenă clară
M-am ciocnit de-o ascuţime albastră, poate că umbra unui pom, la un colţ. Ţinea o scoică întinsă în care zdrăngăneau metalic două luciri. Mi-am frecat asfinţitul din ochi cu nisip dar n-am reuşit să fac diferenţa între o lucire de cinci lei şi una de zece bani, aşa că i-am pus zece bani în scoică, cu un zornăit subţire, timid, ce mirare că lumina cade cu zgomot! Umbra s-a răscolit toată, s-a lungit ameninţător peste mine să mă-ncolacească cu iz de canale şi-a suflat odată două vorbe de s-o ţin minte şi să mă fac dune-dune de-oi mai trece pe-acolo.
Am venit de la dat zăpada înainte de a termina treaba complet. Soţia m-a privit lung şi m-a întrebat, insinuant, dacă am mai lăsat zăpadă pe alee. Ţineam în pumnul ascuns la spate o omidă prinsă de zăpadă sub o frunză. M-am întrebat dacă o mai fi vie şi gândul mi-a răspuns că ar putea să devină un fluture, frumos colorat. Am adus omida în casă, am curăţat masa şi am aşezat-o, la căldură, sub ochiul unei veioze aprinse. Mi-am aprins o ţigare şi mi-am fixat privirea pe omida îngheţată, dorind un mic transfer de energie, o rază de viaţă. Soţia m-a privit fix şi a început să mă boscorodească:
Comentarii aleatorii