Aud curgerea râului de undeva de dincolo de timp. Frunzele abia foșnesc în vântul de primăvară. Gândurile aproape s-au oprit, câteva din ele abia mai trec prin mintea-mi, la fel ca norii de pe cerul de un albastru închis. Simțurile se relaxează. Prin întregul corp trece un flux de energie care umple, în spirale, fiecare celulă. Picioarele așezate încrucișat au prins rădăcini și s-au contopit cu șerpii din fibră vegetală venind de la toți copacii din jur ce perforează pământul. Mirosul de pietre, iarbă, râu și rășină se topește încet odată cu auzul. Câmpul vizual se întunecă puțin câte puțin până când ceea ce e in fața ochilor devine un negativ al imaginii pe care o vedeam în mod normal. Totul este negru iar formele din jur sunt doar o rețea de contururi abia schițate. Iluzia lumii în care trăiesc dispare și adevărata realitate începe să-și facă simțită prezența. Aparenta diferență dintre mine și exteriorul corpului meu nu mai există. Rămâne doar Universul care se percepe pe sine.
Rădăcinile-mi se întind acum peste tot în timp ce continui să curg în apropiere sub forma râului de munte. Frunzele îmi foșnesc mai departe în vânt iar norii-mi continuă să alunece pe cer. Unii din ei apar chiar sub formă da gânduri, dar sunt din ce în ce mai puțini, absorbiți de liniștea din interior. Iar sfera verde a percepției se extinde încet-încet până când cuprinde munții, câmpiile, continentul, oceanele din jur și în final toată planeta. Energiile uriașe din spațiul interplanetar sunt parte din mine acum. Iar undele electromagnetice și gravitaționale transmit, transmit mai departe toate iluziile unei întregi planete în suferința iluziei. Frunzele foșnesc în continuare iar râul curge deja prin întregul Univers. Rădăcinile-mi se întind acum printre stele, ca niște șerpi încolăciți în jurul unor gigantice inimi care pulsează. Nu mai există nici spațiu, nici timp. Ultimele gânduri se topesc și un sentiment de pace adâncă mă cuprinde. Apoi totul se dizolvă în neant.
*
- Ce e în coconul ăsta mic și verde din iarbă? întrebă copilul.
- E o crisalidă de fluture albastru. Pune-o cu grijă, deoparte, ca să nu calce cineva pe ea, răspunse tatăl. În cateva săptămâni va ieși din ea un fluture de toată frumusețea. Din acest cocon și din mulți alții ca el. Vor fi mii de fluturi albaștri printre ramuri și totul în jur va fi un spectacol de forme și culoare. Vor zbura cu toții spre sud iar noi vom marca începutul unei noi veri, pe care sperăm să o vedem cât mai bogată în roade.
Cei doi terminară de pus capcanele pentru pești, își deschiseră aripile cenușii și-și luară zborul spre casă. În urma lor, odată cu apusul giganticului soare roșu, iluzia realității își recucerea, pas cu pas, imperiul din spațiu și timp.