Pământul scrâșnește străpuns de lopată,
Iar albul zăpezii se umple de foc,
Confuză, privirea îmi plânge, secată
De apa cu stropii ce cad ca-ntr-un joc.

Din brazda murdară de flăcări și scrum
Își face simțită prezența abisul,
Iar pieptu-mi tresare la gustul de fum
Emis de tămâia ce-și pierde proscrisul.

O slujbă bizară se propagă în ceață,
Sfidând tăceri grele - impune respect;
Cuvinte amorfe amintesc de-o viață
În care doar frigul a avut vreun efect.

Destinul e primul ce-aruncă pământul
S-acopere racla - și-ncepe să ningă,
Fulgi mari ce se ceartă cu fumul si vântul
Și nu vor să cadă mormântul s-atingă.

Un corb în văzduh zbura fără aripi
Atent la prezența tăcerii absente,
Iar pe chipuri mureau înghețatele lacrimi
Săpând adânci albii - crescânde, latente.

Dar cine e mortul? se-ntreabă asistența
În noaptea cea albă de fulgi - mai mereu;
Uimit îmi descopăr în mulțime absența
Și realizez că de fapt răposatul sunt eu…