În cocoașe duc comete încă aprinse
Și spăl insistent ploaia de lângă borduri.

Festina lente ca la o masă ce include digestia
Și vei avea cinci kilograme în plus pe pereți.

La iarnă vei simți beneficiul acestei oferte.
O zonă cu valori inestimabile fără proprietari,
Ca poarta portarului plictisit și fără gol.

Un fel de măr pus pe graniță din care
Trecătorii sau vecinii nu pot lua umbră
Și din a cărui frunze cad nimănui pământul
Mai ales toamna și uneori chiar mai târziu.

Un ochi plin de gene drepte care privește cerul
Înlăcrimat de sulițe îi înțeapă retina albastră.

Îmi amintește de copilul blond care gonea norii din cer
și de timpul în care telefonul celular îl purta la brâu
să poată ști când fura pupăza din teiul eminescian
și când dădeau turcii năvală într-o istorie obsedată
de imperii care doreau să stăpânească ghețurile iernii
și toate frunzele uscate peste care creșteau iepele
imperiului austro-ungaro-german care și-au propus
să cultive mii de tulpini de viță-de-vie pe dealurile
de deasupra câmpiilor pline până în a doua pânză freatică
cu cărbune stratificat și bine bătătorit sub tălpile
tiranilor barbari care au îndesat secundele în clepsidre
și timpul cu minute pentru a închina orele sorții
atâtor risipite feluri de muritoare valuri alambicate.