ne rostogoleam prin lanul de grâu
sânii tăi rămânând deasupra spicelor
precum puii de prepeliță în așteptarea hranei
se domesticiseră încet
cu bucăți de zahăr sfărâmate-ntre degete
ne simțeam pipăiți de niște mâini roșiatice ieșite din pământ
de parcă un uriaș cerceta vietățile captive în palmă
puneam între noi golul ca o măduvă a unei coloane fără sfârșit
un vid cuantic străbătut de o fecundă energie scelerată
în acele clipe ti-aș fi spus
că nimic din ceea ce vine de sus nu-mi este străin
limba mea devenea pistilul unei cale exotice
umerii de malahit
pieptul tău purta coifuri ascuțite
a doua zi fermierii priveau mirați cercurile
care se intersectau parcă într-o limbă străveche
între noi golul ca o măduvă a unei coloane fără sfârșit
fetița din tine nu mai era plină de paie
lua o carne nouă necusută
o altfel de carne
despre care nici mamele nici cărțile
nici bunicii nu povestiseră vreodată
cu cât rănile erau mai adânci
semnele păreau mai stranii
lumina din noi începuse să fugă spre roșu
Comentarii
bucuros de lectură
yester -
îmi place titlul și nici discursul nu e de lepădat. ai unele imagini care mi-au atras atenția prin simplul fapt că se pliază pe gustul meu. nu pot fi decât subiectiv:) versul de final îmi pare acum încântător. ai ceva proaspăt, aici Laurențiu și pentru asta las și semnul meu umil de apreciere.
Paul
Lentib -
sunt onorat de semnul auriu lăsat de tine. Această subiectivitate de care pomeneai nu este absolută, ea are în spate educație, cultură și sensibilitate... Îți mulțumesc