silvius -
La marginea vieții
Nu-mi mai pasc mânjii miezul copilăriei
La poalele dealului,
Cu urechea lipită de calea ferată
Și plăcerea trenurilor care vor veni.
Plantele se îmbogățeau de lumină,
Iar sufletul era uns cu ierburi.
Foamea era o emoție care dădea în sete,
Apa se limpezea când bea regina florilor.
Nu mai sunt fetițele care mă iubeau,
Nici privilegiul de a ignora
Ori de a nu ști
Ca ele urcă-n trupul femeii
Alungate mai devreme.
Sunt un copac pe care-l mângaie cerul
Cu o înțelegere
Aproape omenească,
La marginea vieții.
Poezie:
Comentarii
nu prea...
hialin -
Un text cam subtire... zic si eu asa sa ma aflu-n treaba. Ideea e ca din prima strofa n-as pastra mare lucru, de fapt as scoate-o cu totul. Adica "regina florilor", "foamea o emotie care da in sete", "placerea trenurilor( ??)", "plantele se imbogateau de lumina" sunt fie expresii care omoara lirismul, atat cat poate fi perceput el, fie sunt un pic roase de molii. In partea doua gasesc o idee foarte interesanta "fetele urca-n trupul femeii" deci se poate si ceva profund. Desi nu as formula in modul "Nu mai sunt fetițele care mă iubeau" ca e fie patetic, fie amuzant. Iar "copacul mangaiat de cer" sau copacul care mangaie cerul, sau copacul care atinge norii, sau copacul cu bratele in cer... plus alte variatiuni... ne cam lovim de ele in textele ce abordeaza tema naturii. Se pote mai bine... ialin