Deși am pecizat condițiile în care voi reveni cu un comentariu, retractez, subliniind câte ceva. Mai întâi, sunt încântat că citiți (deși aș fi vrut să remarc în listă mai mulți poeți de luat în seamă sau care sunt incontestabile repere lirice; v-aș recomanda măcar "Panorama poeziei universale" a lui A. E. Bakonski). Apoi, aș observa că lectura nu face (totuși!) scriitori. Ea e o condiție necesară, dar nu și suficientă. Mai trebuie (horribile dictu!) și talentul. Și mai trebuie ca autorul să aibă cu adevărat ceva de spus. M-am făcut că nu observ, totuși, o interogație insidioasă: "și din faptul ca tinerii scriu, ce vă deranjează mai tare? că sunt tineri? sau că scriu?". Am precizat că, dimpotrivă, mă bucur că tinerii scriu. Și că, înainte de a scrie, citesc. M-aș opri, acum, asupra părții mai grave a interogației: dacă mă deranjează că tinerii sunt tineri. Adică, ei sunt tineri, în vreme ce eu nu mai sunt. Ei bine, (trecând peste ineleganța întrebării), e o problemă...faustiană. Dar pe care o înțelegeți greșit. O să fiu tranșant, pentru că, de multe ori, excesul de precizări creează ambiguități. Sigur că mă tulbură faptul că nu mai sunt tânăr. Dar nu mă raportez la tinerețea dvs., la tinerețea copiilor mei, la tinerețea elevilor mei (și, mai ales, a elevelor, care n-ar pune niciodată întrebarea insidioasă pe care ați pus-o), ci la propria mea tinerețe. Mai simplu și mai clar: n-aș schimba niciodată bătrânețea mea pe tinerețea dumneavoastră. Aș putea să citez niște celebrități în favoarea acestei precizări. Prefer să n-o fac. Posed și niște panseuri (tot celebre!) deloc încurajatoare pentru bătrânețe. Nu le transcriu nici pe acestea. Vă asigur, însă, că ați greșit ținta. Singurul lucru care ar putea să dea, totuși, sens discuției noastre ar fi un progres al dvs. în poezie.