Mintea lui Boba bubuie de…ecouri. Persoana lui e un dicţionar propriu de ecouri. Ale unor voci de persoane multiple: un man, o woman, un child, little man, o/un strong woman, strong man, old man, whiner, mellow, flay, martian, big robot, little robot…mă opresc că infinit numărabilul nu e…numărabil. Peste care operează limbajul. Şi gata textul. Prin rezonanţă mintea mea începe să bubuie modulat de ecouri piano ca un ecou de ecouri. Şi nu-mi e teamă să devin numărul din gaşca lui boba, cât vreau de mare. Căpăţâna mea - tobă cu rezonanţă închisă. Asta da text de « stare » ! Ea, «starea» - cancerul nu se ia prin contact neprotejat. Se transmite pe furiş, pervers, unduitor, precum în experimentul ERP, instantaneu. SF horror ! Dacă şi asta-i o poezie, m-am hotărât. Îmi fac capul ţăndări că tot bubuie. O chem pe Salomeea şi i-l ofer, ce-a mai rămas, pe tavă în ritm de ceainic ce-ai-nicuşor avea o tobă şi aşa mai departe… Dar, totuşi, unde-ideea? Asta chiar mă bubuie obsedant şi hamletian pe de-asupra. O fi cântăreaţa cheală? Care tot aşa se piaptănă: cu părul într-o parte. Ca un deget în gâtlejul lui salang.