Am să încep acest parcurs întru prietenie și înfățișare, întru prezentare și aoxifonie, cu două versuri recente, memorabile ale lui Ioan Es. Pop, care prezintă evoluția ființei umane până la umbrele ultime ale spiritului printre cei dragi, cînd ajungi să: ...nu mai crezi decât în istorie./iar istoria vorbește doar de cei ce dispar

Mă aflu în fața unei cărți valoroase scrisă de un om valoros. Iar cuvintele nu sunt gratuite pentru cine a avut ocazia să relaționeze cu scriitorul Dorin Cozan. Cu umorul, cu seriozitatea și toată responsabilitatea, el vine în fața cititorului posedând flexibilitatea unui gimnast în abordarea limbajului, cu nuanțele unui îndrăgostit fermecător și creștin subtil. Dorin are din seriozitatea unui Toma Caragiu când acesta își expunea textele umoristice ori din farmecul lui Șerban Cioculescu retras între manuscrise. Sau din prospețimea lui Cristian Popescu. Are maturitatea scrisului (încă de la acest volum de debut) și mai presus de acestea are originalitate în literatura actuală, în generația noastră, iar timbrul lui este unic și format. Ceea ce nu înseamnă că este un apogeu. Tânăr, dar cu o înțelepciune biblică, este capabil de noi surprize plăcute, precum cu acest volum.

Vreau să redau la început, integral, poemul care mi s-a lipit de ochi cel mai tare, mai ales că este prezentă, abia sesizabilă, sinafia, ca amprentă de stil. floare ametist eu sunt o apă care se tulbură în fața ta pentru că tu calci pe apă/ foarte frumos/ când treci tu eu mă despic într‐un fluviu de păsări cu aripi din plante/ tămăduitoare/ atunci sufletul meu s‐ar pune cu umărul jos să vorbească cu rotula ta/ surâzătoare/de fapt, ar rămâne mut‐aproape‐căscat la curcubeul izbit de caria/molarului tău numinos/ şi atunci trupul meu se tâmpeşte înaintea zvonului că tu ai avea un trup/ violet, de mătase, şi încă unul, dezvelit, din carne şi oase/ dar, iubita mea, atinsă cu degetul mic – deget care mi s‐a topit şi a curs/în el însuşi –/ eu sunt învățătorul de dragoste prorocit de tresărirea genelor tale şi a cromozomilor tăi/ când nimic nu era eu eram acolo şi tot acolo se făceau luna, soarele,/ patrafirele, din ale tale sfinte păpuşi/ am supravegheat personal să avem unghiile identice ca statuile înalte,/ antice/dar, iubita mea, noi nu încăpem în aceeaşi tristețe. ne vom plictisi/periculos în zilele crețe!.../ şi totuşi, să fim cu băgare de seamă: dacă unul din noi va muri fizic,/ ceea ce e o chestiune de mecanică elementară, cine pe cine va strânge/primul în brațe de foarte demult? p. 33

și un al doilea deloc mai prejos în topul preferințelor mele:

Fantasy for violin and orchestra părul tău, întins pe scândura goală mă caută noaptea/ adormit ca un fluviu sub crengi înflorite de portocal/ el se caută pe sine înaintea tălpilor mele/ coboară, suflete al meu, în această apă fără sfârşit/ca un coş de nuiele cu pruncul ascuns înăuntru/ şi dacă mi se închid ochii şi nu te mai aud/ai să ții tu aprins focul acesta ?/ va lovi în ferestre şi arcurile lor ca zahărul se vor topi/ ochii tăi vor vedea toate acestea?/urechile tale vor auzi murmurul îngerilor treziți împotrivă, din zid?/voi dormi, voi dormi ani./ tu să fii acolo, să nu dormi pentru mine/ să arunci în foc câte o bucată de brad,/ să sufli în jar cu mâna pe sâni/ ah, tulbure‐mi este mintea şi picioarele ca plumbul topit/ vino, să bem, să‐ți miros gâtul binecuvântat cu vin/ închin pentru tine, stăpână, acest sânge prelins şi cumplit/ mă apropii de tine şi tac. dormi ca un prunc/ ascuns într‐un coş de nuiele./ arunc încă un lemn peste jarul mocnit/ privesc în ferestre şi gândesc la viața reală/ întru umbra ta, lângă umbra‐mi ridic acest ultim pahar/ peste care ninge cu flori albe, de portocal. p.21

De autorul Baletistului mă leagă o prietenie inexplicabilă vor zice unii (pentru că nu ne-am întâlnit decât în spațiul virtual, iar la telefon ne-am auzit de vreo două ori) și o admirație demonstrabilă, zic eu. Este ușor să percepi un om din câteva cuvinte, din tonalitate și jovialitate. Un om infinit de sensibil și bine de-finit prin indulgență.

Simțeam, pe parcursul celor aproape 5 ani de Hermeneia, de postat și citit pe acest site, cum atenția mea, de la un timp este captată degresiv de poezia străzii și progresiv de amprenta șir hașirimică a poeziei cozaniene. Ludicul se instalează și poate izbucni oricând, dintr-un cuvânt, ori o întorsătură dibace a frazei.

Demnă de toată atenția este prefacerea limbajului biblic, a simbolisticii bazată pe pildele dar și narațiunile vechi testamentale.

Un exemplu pentru raportarea la o idee ce nu pare roditoare (pilda semănătorului):

Raport către înger Tu m‐ai cântărit din priviri/ai luat sabia din mâna regelui şi ai vorbit mie, cu dinții încleştați:/ ea, un fir de nisip, o pleavă aruncată în urma secerişului,/ o sămânță căzută între spini, o trecătoare cu mijloc de şarpe,/ o țeastă suptă de norul lăcustelor şi o scânteie fulguind întunericul/ Ia piatra şi ucide‐o!/ Am ridicat piatra, tu ştii că am ridicat‐o,/ şi‐am aruncat‐o peste gura‐i, în somnul dulce al zorilor./ Am ucis‐o cum stâlceşti un vierme scăpat dintr‐un măr/ Tu ştii c‐am ucis‐o/ Dar ea s‐a ridicat, a luat piatra, a aşezat‐o pe genunchii ei/ Piatra s‐a făcut pâine şi mi‐a dat să mănânc./ Atunci, am luat‐o pe brațe, am ridicat‐o deasupra oraşului,/ deasupra cimitirelor sale şi ochii mei au vorbit către ea:/ tu eşti măsura mea, pricina bucuriei mele ascunse,/ dar eu sunt mai sărac decât un lepros sau un sclav/ aruncă‐te pentru mine în gol/ şi ne vom spoi fața şi brațul cu praf de aur şi hrysolit/ Ea s‐a aruncat la amiază/ Tu ştii că s‐a aruncat, tu ai tras sabia de sub picioarele ei/ Dar ea s‐a ridicat, m‐a privit şi a spus:/ Fie mie după goliciunea ochilor tăi/ Acum,/ mâine/ şi în tot locul./ Apoi mi‐a dat să beau din mâinile sale. p.25

Evident, poemele cozaniene se pot citi în mai multe chei, fapt încântător dar deloc reductibil în originalitate. Pentru că este vorba aici de un ermetism nou, biblic, ludic, filosofic. Iată că această triadă stă la baza construcției unei poezii de calitate. Scrisă de un erudit.

Nu vreau să mă lungesc într-o nifoblepsie, asta ca să și glumesc puțin, asupra cărții apărute la Princeps Edit, unde redactor de carte este Daniel Corbu, și răspunzător de copertă, colegul nostru de generație, Paul Gorban, profesioniști amândoi, cu un simț al esteticului bine dezvoltat, încât cartea este de o grafică seducătoare.

Voi aștepta ecouri ale lecturii acestei cărți, ce întrece în farmec lăsarea primei ninsori peste ochii unui copil, Matia de exemplu, ori răsăritul privit de un cuplu pe nisipul unei alte mări, dintr-o altă țară. Este precum un om apărut la ușa ta din senin, de Crăciun, invitându-te să alegi dintr-o infinitate de cadouri, a se citi sensuri, pentru ca mai apoi să ți le dăruiască pe toate. Un rafinat intelectual și un volum de poeme pe măsură.