Virgil -
...
în seara aceea
m-ai învățat să mă-ncălzesc
la luminițele bradului de crăciun
făcute cocoloș în mijlocul nopții
ca un suflet de inorog
bărbat în decembrie
devenisem o pauză de viață
pentru războiul ciudat
dintre mine și tăcere
tu știai pe de rostul
desconspirîndu-mă
pluteai alb nelumesc într-o mare de sepia
întrebărilor mele dumnezeu
le oferea fursecuri și o tavă mare
cu sărățele de casă albastre
pot exista oare lacrimi mă întrebai
în mijlocul ironiilor mele
mă simțeam atît de tînăr atît de aproape
de contururi și de albul tău nelumesc
într-o mare de sepia
de ce doamne trebuie să fie așa
apoi tăceam și despicam
buturugile anilor noștri
mai departe
mă priveai
Poezie:
Comentarii
alma -
Remarc metafora din finalul poemului: "apoi tăceam și despicam / buturugile anilor noștri", imagine cu adevărat necesară pentru a întregi tabloul iernii, al Crăciunului, al venindului din departele timp. Aș schimba "ciudat" cu alt epitet, mai personalizat. Un poem rotund, luminos.
Dahaar -
Un poem oglindă a unui interior frămîntat între întrebări și tăcere "la luminițele bradului de crăciun făcute cocoloș în mijlocul nopții" gata de a fi aruncate la coșul de gunoi în seara în care singurătatea e mai adîncă decît în orice altă seară, nici astăzi nu vei primi răspuns "întrebărilor mele dumnezeu le oferea fursecuri și o tavă mare cu sărățele de casă albastre" și dacă ești un om norocos cineva va pluti alb în marea de sepia, cineva care știe "pe de rostul"... "apoi tăceam și despicam buturugile anilor noștri mai departe..."