Petru era de când se știa el un om trist. Toata lumea și-a dat seama de asta din primele zile de viața, cum nu a plâns când a fost scos din pantec, ci doar s-a încruntat puțin și a căscat apoi, indifferent. Mai târziu, părinții și-au dat seama că era imposibil să-l faci să zâmbească, de rîs nici nu mai incapea vorba. Petru se uita cu aceiasi privire plată la jucăriile colorate înșirate pe noptieră, desene animate, pisoii tărcați ai bunicii, fluturii din grădină… ca și când lumea întreagă vorbea o limba necunoscută lui. La început au tot sperat ca are să devină un copil ca toți copiii, dar Petru nu le-a spus vreodată vreun cuvânt, deși toți doctorii spuneau c-ar fi putut s-o facă, și cu timpul copilul a început să-și schimbe fizionomia, și pielea-i să se subțieze dezvelind arhitectura complicată a vaselor de sânge, un tatuaj imens si sangeriu întins până-n buricul degetelor și nimeni nu mai îndrăznea să-l privească în ochii halucinant de mari, cu pupile mătuite și cearcăne verzui.

L-au dus pe Petru la psiholog, dar Petru nu vedea nimic in petele de cerneală întinsă pe cartoane. L-au vizitat chiar pe celebrul savant Bruner, care i-a masurat falangele degetelor și lungimea genelor, dar tot degeaba. Deși studiase prin universități celebre și vizitase țări exotice, Bruner nu putu să spună care era cauza acelei tristeți. Așa ca au adus băiatul acasă, cu trenul, ca să iți poata inmuia privirea pe fereastra cu câmpuri ofilite și capițe.

La sugestia unui prieten excentric, Petru a fost trimis in Norvegia la clinică, unde ochii i-au fost cufundați in băi de fotoni pe la prânz, până când verdele diluat al irisului era înghițit de hăul pupilei, iar seara pielea ii era acoperită cu gheață proaspat adunată din vârf de munte, și privindu-l cum stă nemișcat pe patul alb al camerei albe, Petru nu mai semăna cu el, ci devenise o creatură bizară și incoloră imoblizată de bucățile de gheață, o insectă ireală prinsă in bila ei de chihlimbar.

Petru a tăcut și i-a lăsat să facă ce vor cu el până când, la una din vizitele parinților, triști și ei de acum, Petru a venit la ei și, fără să spună nimc, i-a aliniat pe canapeaua din living.A închis lumina, s-a așejat lângă ei, și din pupilele băiatului a țâșnit atunci o lumină care proiecta pe peretele alb povești întregi, în culori sclipitoare, povești molcome, care se întindeau pe zidurile terne ca o tapiserie imensă și mută, dar atat de frumoasă încât simțeai,privind-o,cum aerul parcă nu mai vrea să-ți iasă din plămâni, și te podidește plânsul de atâta frumos. Când Petru a închis ochii, întunericul a venit ca o binecuvântare, cum nici un om din câți au existat vreodată nu poate suporta atâta fericire prea multa vreme.

A doua zi l-au dus pe Petra acasă, și i-au intins corpul transparent și moale în pat. L-au lasat să stea acolo, in liniște, cu ochii țintă în tavan. În noaptea aceea, l-u putut vedea pe Petru așa cum nu o mai făcuseră niciodată, cum se prelinge pe sub ușă, prin gaura cheii, inundând întreaga casă cu lumina alba a începuturilor.

Dimineața l-a găsit pe Petru întins pe cearceaful alb, rece și imobil.