Lângă maşina de scris
poezia are forma unui duh
cu suflu neprihănit,
ca al căprioarei
vânată de lacrima lui Nicolae Labiş flămând.

La început o păzim,
să nu fie bântuită,
îi netezim fiecare colţ
şi găsim un loc la vedere,
cu semnătura noastră.

Ne gândim să-i dăm un nume de stradă,
de patrie, de os, de tăcere, de iubire sau plâns,
apoi o răsfirăm ca pe o salbă,
o mângâiem din priviri şi o scoatem la mezat,
unde lupii înfometaţi sar s-o devoreze.

Adesea ea învaţă să tacă, să îndure
ca un răstignit în ţările calde,
când ne spalăm pe mâini de versul său,
cu gusturile noastre străine, savante.