cineva îmi decupează cu o lamă vocalele
rămâne doar coaja cuvintelor
colajul amintirilor luminoase
cineva îşi uită umbra în camera mea
mereu în odaia în care nu pot visa
îşi întinde mâinile din perete
în ochii mei
gândurile i se strecoară printre degete
alunecă pe lespezi şi nu se mai întorc

în ultimele clipe
mama vedea durerea cum intră
în odaia pregătită de moarte
are chipul unei bătrâne spunea
îşi târşeşte picioarele pe lespezile de piatră
şi aşteaptă la căpătâiul patului
gata de plecare
nu spune niciodată nimic nimic
şoptea mama cu buzele arse
în timp ce lumânarea i se stingea
la căpătâi priveghea Brigitte
ţinea în mâinile albe o statuetă de porţelan
îmi amintea de Venus din Millo
îmi ziceam sunt unele lucruri
pe care nu le ai niciodată

apoi a început furtuna
am ieşit amândoi pe terasă
teama cu o mie de capete ne îmbrăţişa umbrele
Brigitte a scăpărat bricheta

se întuneca