Întrucât înaintaşul nostru Ion Heliade Rădulescu a avut neprevederea de a se naşte prea aproape de prelungitele sărbători de iarnă, care încep la Solstiţiu şi se sfârşesc după Sfântul Ion, evenimentul împlinirii a 210 ani de la fericita întâmplare a trecut aproape neobservat. Mai ales că şi elevii, singura categorie care mai poate fi angrenată, de voie, de nevoie, în activităţi culturale, s-au aflat într-o vacanţă mai lungă, care a pus sub semnul întrebării şi alte două momente asemănătoare, privindu-i pe Eminescu şi Caragiale (acesta din urmă, scriitor dâmboviţean prin arondare administrativ-teritorială odată cu casa memorială de la Haimanale). Şi având în vedere că în săptămâna cu 27 aprilie atenţia românului e mobilizată, între altele, de moţiunea de cenzură care tentează demiterea unui guvern căruia nu i s-a uscat incă bine cerneala pe decizia de numire, probabil că nici comemorarea a 140 de ani de la moarte nu va fi mai plină de substanţă...
Născut pe 6 ianuarie 1802 (aşadar în acelaşi an cu Hugo), la Târgovişte, şi plecat din lume la 27 aprilie 1872 (în acelaşi an cu Théophile Gauthier), Heliade a urmat, ca studii mai serioase, Şcoala de la Sfântul Sava înfiinţată de Gh. Lazăr şi a rămas, după absolvire, ca ajutor al acestuia, nefiind inclus, nu se ştie din ce motive, în grupul primilor patru trimişi la studii în Occident. În chip paradoxal, el va fi receptat, totuşi, de către posteritate ca un enciclopedist din stirpea lui D. Cantemir şi de factura urmaşilor Hasdeu, Iorga, Mircea Eliade. Enciclopedismul acesta este, însă, al unui autodidact şi poate că de aceea, în ciuda unei ardente obsesii a echilibrului între antiteze, opera lui este, în mare măsură, dez-echilibrată. Iar nu variată, cum pare. Ea are aspectul unui vast şi impresionant şantier în care se pune în lucrare un proiect măreţ, dar haotic, şi unde schelele sunt adesea părăsite, constructorul având şi alte numeroase treburi: să consolideze învăţământul, să fondeze presa, să iniţieze traducerea marilor autori străini, să întemeieze literatura română, să facă o revoluţie, să conducă un guvern provizoriu ... Al doilea paradox este acela că tocmai acest autodidact rămas în ţară este, ca şi moldoveanul Negruzzi, care n-a mers la studii în Vest, ctitor de cultură, de literatură şi chiar de civilizaţie. El (ei), iar nu tinerii şcoliţi în Apus, care au venit în ţară pe la 1840, când lucrurile erau deja intrate pe făgaşul lor firesc. Heliade înfiinţase ori consolidase instituţiile fundamentale: şcoala, societăţile culturale, limba, teoria, critica, presa, teatrul, traducerile.
Negruzzi, fără să aibă fervoarea şi anvergura contemporanului său muntean, nici propensiunea lui pentru simbolistica şi spectacolul Ideii (teatralitatea, mantia albă, tentaţia poemului sociogonic), a întemeiat, mai modest (dar beneficiind de faptul că treaba ctitoririi instituţiilor o făcuse, în Moldova, Asachi), speciile şi chiar literatura: poemul istoric, comedia, nuvela romantică, epistola în proză.
Kogălniceanu, în „Introducţie”, aduce numai nişte nuanţe. Ideea că el ar fi generat un curent naţional-popular în literatura epocii e una inerţială. Curentul exista deja, ca şi literatura. În ce-l priveşte pe Heliade, el s-a născut, poate, prea devreme ca să devină scriitor mare, deşi talentul său era uriaş. Dar s-a născut la timp pentru a întemeia şi a deschide drum altora, care au manifestat uneori ingratitudine faţă de el. Cum manifestăm şi noi astăzi, dar cum n-a făcut-o Eminescu la nici douăzeci de ani. Eminescu a înţeles, probabil, că, dacă s-ar fi născut cu o sută de ani înainte de Heliade, ar fi îngânat tropare, ar fi scris cronici sau ar fi şlefuit, cu geniul său, în folclor, „Mioriţa”. Pentru că fiecare miracol îşi are vremea lui.
Dar toate astea pot interesa astăzi foarte puţină lume. Atenţia Naţiei e confiscată de cestiuni importante, stimabile, adică de căsătoria lui Pepe cu domnişoara (însărcinată) Pastramă, de gelozia Oanei Zăvoranu, de mahalagismele madamei Bahmuţeanu-Prigoană sau de răpirea de către eternul Măruţă a miresei-mamă-de-tripleţi a lui Zsolt Nu-Mai-Ştiu-Cum. Cine să mai stea să asculte, din Heliade, chemarea strămoşului nostru Adam adresată, în dimineaţa lumii şi a poeziei, perechii sale biblice, într-un jargon italo-român de o fermecătoare inadecvare: „Stăi, bella mea dilectă, întoarce-te, o, Eva!”?