sori la perigeu....hmmm, nu știu sunt expresii care sună aiurea.
PERIGÉU, perigee, s. n. Punct în care un astru sau un satelit artificial aflat în mișcare orbitală se găsește cel mai aproape de pământ. ♦ Moment, timp în care astrul sau satelitul se află în acest punct. – Din fr. périgée, lat. perigaeum.
deci, tu și disperarea sunteți într-un astfel de moment, în punctul cel mai aproape de pământ? de ce sunteți acolo, care e sensul în strofă, în poezie? de ce nu sub pământ? apoi, sori...substantivul ăsta face ca în context să nu fie nimic de plâns în poziția lui. aceasta deși, tonul și construcția sugerează altceva, un suflet pierdut, pentru care nimic nu mai are sens, etc...ori tu la final te contrazici și zici că tu și disperarea sunteți sori la perigeu...logic ( și, da, e nevoie și de logică în poezie, deși pare paradoxal, chiar de o logică a absurdului, dar asta e altă discuție), logic, deci, ar fi să fii/ fiți sori la apus, la nu știu, sori pierduți...problema e că...nu iese rima, de aia ziceam că-s forțate și nesusținute de text.
mă rog, eu cam asta cred, dar tu, bineînțeles, ai libertatea să iei sau nu în calcul opiniile mele. și, totodată, simpatia mea pentru un om pe care-l cunosc și prețuiesc.