Pas după pas apăsat în zăpadă. Eram hotărât. Era dimineață.
Ningea nebunește. Fulgii mari se înfundau cu zgomot în omăt. Cerul astupat înnegrea zăpada cu lumina lui.
Colinele înzăpezite se întindeau de jur împrejur ca niște mari pești morți. Urcam și coboram peste pântecele lor, căutând.
În vârful uneia dintre coline m-am oprit. Am închis ochii. Am așteptat astfel până la amiază.
Primul lucru pe care l-am văzut când mi-am despicat pleoapele și am privit în sus … ai fost tu. Cădeai ca o zână împușcată, rostogolindu-te cu aripile desfăcute, prăvălindu-te, tu pasăre albă, pe umărul meu.
Prăvălindu-te peste mine, la fel de repede ca înserarea.
Am închis din nou ochii, pentru că nu era nevoie să te privesc. Îți simțeam picioarele de pasăre pătrunzându-mi în umăr.
Îți simțeam frica și durerea atât de aprig, încât am uitat de toate fricile și de toate durerile mele.
Ar fi trebuit să înghețăm peste noapte, dar ne-a salvat sângele nostru fierbinte. Sângele tău de pasăre rănită. Sângele umărului meu sfâșiat.
Ne clătinam ușor în gerul nopții, calde fântâni de viață.
Imensă întindere de zăpadă. Nu se urnea nici o pală de aer. Nu cădea un fulg.
Undeva, o pată roșie, oprită din lățirea ei lentă, înghețată. În mijlocul ei, o siluetă îngenuncheată, cu capul sprijinit în roșul zăpezii. Din umăr păreau să i se ridice două aripi, ca ale unui fluture înțepenit.
Era dimineață.