A

Vorbea. Vorbeam. Cuvintele-i erau tot
mai rare.
Vorbește. Se înnoptează de la un cuvânt
la altul, de la o silabă la alta.
Și privește obiectele, culorile dispărând
încet, retrăgându-se în propriile umbre,
le vede dizolvându-se, privirile-i
sunt tot mai pătrunzătoare.
Doar albul rezistă întunericului.
Care se adună.
Până când -

B

Aprinde lumina; se aprind și culorile. Care
erau acolo, închise în ele însele.
Formând un singur chip fără trăsături.
Măștile nu se deschid.
Fără chip.
Dintr-o gură de păianjen s-au țesut
fire de sens. Un fir a scăpat.
Sensul și noi ceilalți.
Albul paginii ne orbește. Scriu. Albul
e nesigur.
Deodată
noaptea înaltă
a unui cuvânt.

C

Și casa asta nelocuită
decât de pereții albi
– timpul traversează pereții -
cameră – cioburi de umbre prin colțuri
umbre și respirații
noaptea trece pe lângă cameră
afară – cad pași într-o cadență necunoscută
Casa asta, camera asta – ar trebui să intrăm:
aici cuvintele au culoarea umbrei
pereților albi

D

Și iarăși intră în camera asta și se îndreaptă spre fereastră
– ce vede oare -
Nu vede, privește.
Pare că privește doar fereastra,
zâmbindu-și sie însuși. Înaintează
absorbit de propria privire
- din ce în ce mai departe înăuntrul privirii –
pradă unor gânduri instabile,
fără nici un reper, anulându-se în fiecare clipă.
Trăsăturile i-au înghețat.
A rămas în picioare între noapte și cuvinte.
Despărțindu-le.
Noaptea va trece peste pagina albă.
Privește, fără să vadă.

E

Tăcând,
tăcere – panică,
agățându-se de cuvintele pronunțate deja.
Nici o urmă de sunet; un chip împietrit; în
aer, nici un ecou de vocală, nici o silabă.
Cuvintele – le-a pronunțat cu adevărat?
În jurul gurii se ghicește o linie albă,
fină, care se accentuează din ce în ce
mai mult, părând că se închide ca
un cerc – apăsător.
Și totuși spunea ceva.
Privirile i se înconjoară de unde. Unde
de priviri ce îngheață
pe trăsăturile chipului – mască heteroclită
fluidă și în același timp înmărmurită, cuprinzându-i
toate privirile posibile.
Mască deschisă.

Va urma....