”A nu face nimic este o ocupație periculoasă.”

Nu o cunosc pe Nicole… Știu doar că uneori miroase a tutun ars, a vrej de dovleac și a orificii râncede. Lumina lovește nebună obiectele din cameră, aruncând praful ca o supremă dejecție peste figurile din ceramică, amorțite sau doar adormite.
Nu îl cunosc nici pe Andrei… Printre sunete de simfonii caniculare, proiecte de viitor și de trecut, rânjete sardonice ale unor plăceri nervoase, se întrezărește silueta sa cuneiformă, statuie carnală de Adonis nereușit, fumând negru și despicând secunde dintr-o așteptare atemporală.
O ura pe Nicole cu tăria unei iubiri. Iată ce-i scria unui amic despre ea, puțin timp după ce a cunoscut-o :
„I-am promis că o șterg. Am început cu fruntea, dar cuvintele erau prea adânci, șanțuri prin care literele curgeau în haosul stătut al sângelui. Unghiile începură să se învinețească. Am încercat să-i acopăr urmele, dar cuvintele ieșeau la suprafață.
Intrat febril în labirintul gurii, ștergeam cu salivă toate frânturile de cuvinte – deșeuri toxice, floră duhnind a câine… Cerul gurii purta stele gustative, decorații limbute, candelabre picurând petale de sare.
Viciul uneori absoarbe originalitatea… Așa a fost și cu ștergerea Nicolei. Am despachetat-o cu grijă și am rulat-o pe o coală albă, subțire, dar asperitățile dintre noi stăruiau, cocoloașe într-un aluat mediocru. Am aruncat cerneală peste ea, s-a albăstrit, câteva cuvinte refugiindu-se pe hârtie, inscripții ale unei civilizații uitate, formule magice ale amorului exacerbat până la neputință. Am luat un pahar și am decupat din aluatul întins pe hârtie combinații de piele și cerneală pe care le-am umplut cu tristețe și le-am prăjit în uleiul călduț al dorințelor, la focul mistuitor al tuturor ratărilor posibile. Când mi-am dat seama că femeia era tot neștearsă, aluatul crescuse prea mult, dând pe … dinăuntru. Așa a trebuit să înghit prea mult din această femeie numită Nicole.
Când m-am oprit, simțeam că preaplinul din mine trebuia eliminat. Și am scos cu un deget de pe gât femeia cea vestită. De astă dată era imaculată.
Uitându-mă în oglindă, niște iritații îmi ieșiseră pe piele: erau cuvintele ei… “
* *
Când o privea adormită, Andrei simțea un fior, trebuind să muște un colț din marea felie de aer ce-i mijea pe sub nas. Ea dormea, cu acea liniște de bețiv amnezic, visând anticipat pentru nopțile viitoare. Din când în când, aerul vâjâia în preajmă, semn că intra cu greu în piept.
Andrei se întinse alături și o nuanță violetă de compasiune îl avertiza că era gata de compromisuri înduioșătoare. După un timp, o atinse, dar ea nici nu tresări. Îi dezgoli picioarele suprapuse și se repezi brusc, cu pofta unui vampir, către glezna ei stângă, cea pe care avea o aluniță mare și păroasă, umflată ca o căpușă moale. Nu avu timp să se răzgândească, căci deja simți ceva în gură, care-i dădea senzația unui șoarece în miniatură. Era alunița ei și sângele curgea pe buza de jos…
Nicole se ridică, simțind durerea care o ardea. Duse mâna spre zona dureroasă și-și simți căldura lichidă, scoțând un geamăt.
- Andrei… ce s-a întâmplat cu tine ?
El stătea în genunchi lângă ea, cu ochii mari, inocenți și gura care tocmai scuipase acea monstruozitate. Luându-i mâna, o sărută, lăsând urma buzelor însângerate pe pielea albă. Nicole își retrase mâna și tresări, privind nedumerită în jurul ei, rămânându-i privirea pe marea pată roșie. Se repezi către baie, lăsând în urmă o dâră subțire de sânge, pe care Andrei o privea curios, șoptind ca un somnambul:
- În sfârșit, acum pot să te iubesc…

Acestea fiind spuse, cred că am convins că nu mint când am spus :
Nu îl cunosc pe Andrei … Nu o cunosc pe Nicole… Nu mă cunosc nici pe mine… Cine suntem ?

*
V. Z.