Apocalipsa după Dăncuș (II)

din ce în ce mai des, după aceea
simțeam niște mâncărimi în interiorul trupului.
câteodată chiar lângă inima stângă.
am aflat, încet-încet, că globulele
mele albe explodau ca supernovele
iar globulele mele roșii făceau implozie.
mă minunam, “poate ai leucemie”, au zis
prietenii, iar eu m-am dus iute la
pop mihai, apoi – neîncrezător –
la radu negoescu, la institutul de
sănătate publică. ei au zis că nu-i
nimic, nu se vede nimic – dar nici
n-au putut opri fenomenul. îl simțeam
în degetele de la picioare mai ales
seara când, înainte de-a adormi,
îmi aminteam câte femei am mințit
spunându-le că sunt om.

“nu-i bine”, mi-am zis într-o amiază
când am simțit că-mi crește
al șaselea deget al celei de-a treia mâini.
“nu-i bine”, m-am gândit
în timp ce niște oameni celebri
mă așteptau să lansez o carte.
cum să apar în fața lor cu trei mâini
și mai ales cu șase degete la aceea?
mâna crescuse deja,
mă gândeam că devin, pe zi
ce trece – un monstru.
m-am dus din nou la oglindă:
eram la fel de frumos
aveam părul la fel de alb
și femeile aveau aceleași sentimente
când mă priveau pe furiș:
să le dau și lor, printre zilele și nopțile
ce treceau nestingherite
un pic din sămânța aceea albă
ce ar fi putut aduce pe pământ
un copil frumos cu părul alb.
îmi priveam, stupefiat, cearcănele.
ce adânci erau! ca niște ghene
de gunoi, ca niște gropi mari în
care se înghesuiau toți morții în accidente
de avion și toți civilii uciși
în atentate de teroriști.

nu-mi plăcea cum arătam
îmi era rușine să ies în lume
să mă vadă toți cu un pix în loc
de cel de-al șaselea deget al
celei de-a treia mâini.
cea mai mare parte a timpului mi-o petreceam
scriind cu pixul acela poezii frumoase –
una chiar mi-a plăcut:
Ora lumii-ncepe să se sfarme
Șirele spinărilor se frâng
Când întreaga specie adoarme
Și așteaptă Dumnezeu să plâng

Lângă mine – doar aceste goale
Trupuri de cuvinte înflorind
Doar aceste pagini senzuale
Care-așteaptă să încep să mint

Noaptea asta n-o să cadă stele
Noaptea asta numai spaime cad
Morții scriu cu degetele mele
Drumul către moarte l-am uitat

Azi e ziua notelor de plată
Nu mai am – deodată – întrebări
Și-ntre Dumnezeu și mine – iată
Au rămas așa puține scări

Nu mai este timp și nici murdare
Nu mai sunt aceste amintiri
Acești pași au devenit cărare
Printre nașteri, morți și despărțiri

Acum iarăși locuiesc în temple
Iar așteaptă Dumnezeu să plâng
Lângă câmpul ăsta de exemple
Care-apar, trăiesc și-apoi se sting

Între Dumnezeu și mine – iată
A rămas o scară și ceva
Și duhnind a țară disperată
Nu mai am curaj să urc pe ea

mă uitam curios și chiar bucuros
la cuvintele acelea: cum de se îmbinau
așa, cum reușeau să-și dea, unul altuia, mâna?
“ce frumoase sunt” șopteam printre taxele
ce trebuiau obligatoriu plătite. mai devreme
sau mai târziu. inexorabile. bătându-și
joc de Ecclesiast.

la un moment dat însă
au început să-mi îmbătrânească mâinile.
se ofileau, ca degetele picioarelor
numitei Emeșe Dora Pop din sighet,
maramureș, românia, europa – în
vârstă de zece ani. întâi le-au căzut degetele
dar oricum nu prea aveam nevoie de ele:
aveam o mână în plus.
apoi, ca un păr nespălat, au început
să curgă după ele nervii, tendoanele,
venele. chinuindu-se în alveolele lor –
oasele se încăpățânau să le aparțină
deși nu le mai acordam importanță.
și dintr-o dată, în clipa când cea
de-a treia mână triumfa, când nici
un oscior nu mai pornea firesc dinspre
capul meu – din spate mi-au apărut, suave,
două aripi.

prietenii mei și-au pus curând întrebarea:
“de ce știe atâtea?”
și imediat, fără a mi se lăsa
răgazul răspunsului – am auzit:
“de unde știe?” iar acei întrebători
nu-mi erau cunoscuți. aveau halate albe
și laboratoare sofisticate.
în clădiri păzite cu arma
se chinuiau să-mi extirpe cea de-a treia
mână ca și cum le-ar fi aparținut lor, nu mie.
întrebările au curs apoi zi și noapte
dar nici una nu era corectă
iar eu nu știam să răspund decât
interogațiilor adevărate.
ei nu știau nimic despre adevăr
așa că într-o zi am plecat de acolo.
întristat, cumva.
m-au căutat cu aparate precise și
multe patrule au dispărut în formulele lor
gen t=…, în breșa creată
de vremea vieții mele.
întors Acasă, am băgat de seamă
că mâna era tot acolo, la locul ei
și-și vedea nestingherită de treabă: scria
cuvinte și dintre toate, cel mai mult
mi-au plăcut următoarele:
Brațele-mi sunt vreascuri și le pun pe foc
În sălbăticia ninsului primar
Cu diplomație caut să mă rog
Când n-ai mâini te-aude Dumnezeu mai clar

E un vuiet clasic și din întâmplare
Prin zăpada țării ca un înger trec
Anul Nou al vieții în clepsidră moare
Nici cu libertatea nu mă mai aleg

E o noapte plată – e un foc pe munte
Să te rogi zadarnic – să iubești la fel
Să nu-ți găsești zona unde te-ai ascunde
Spre a-ți fi de-a pururi unicul model

Gerul orb îmi cântă – viscolul mi-e fiu
Tu nu ești prezentă la acest concert
Dumnezeu mă știe – eu nu-L știu, nu-L știu
Mă ning peste Dânsul și mă iert, mă iert

după o vreme, citind asta
am înțeles că trebuie să plec.
să plec să-mi caut mâinile dinainte,
cele cu care puteam ucide sau iubi.
eram nesigur, mă codeam, îmi era bine
Acasă, dar cea de-a treia mână a insistat:
Nu, Dumnezeu nu mai e în război cu diavolul, ci cu omul. În marea Lui bunătate se luptă cu specia omului iar dracul, contrariat, așteaptă rezultatul. Bunul Dumnezeu se căznește să-l convingă pe om că interesele lui minore n-au nici un Dumnezeu. Posomorât, diavolul (rămas fără ocupație, șomaj!) n-are curajul să-I spună că orice lecție de morală este inutilă pentru o planetă de draci. Pentru o planetă de mausolee, că așa-i moda: cu cât sunt oamenii mai ai dracului,cu atât își construiesc, unii altora, cavouri mai impunătoare.

“să te întorci” a mai scris
cea de-a treia mână. “dar nu te grăbi,
treci mai întâi pe la prietenii tăi
ei au de trimis acolo scrisori și numai
tu le poți duce, numai ție ți-au crescut aripi.
desigur – a răspuns ea întrebării mele –
treci și pe la giordano bruno.
nu-l uita pe darwin, pe mendeleev, pe kepler
și pe marx. de fapt, toți au locuințe la stradă
te vor chema, te vor ospăta și-ți
vor da scrisorile. te așteaptă chiar și einstein
care s-a temut că vei completa
teoria lui cu semnul pe care el l-a
șters din formulă. într-un fel, de aceea
am apărut eu, cea de-a treia mână: pentru
a-ți distrage atenția, pentru a-ți răpi
timpul de-a pune în practică ecuația
completă” a scris mâna.
m-am gândit îndelung la ce să-mi folosesc
viitoarele mâini și într-un moment în care
eram binevoitor am aflat: SĂ DUC
SCRISORILE ACELORA. am așteptat
apoi, răbdător, ca doi oameni să se
iubească total și în fracțiunea de secundă
a pierderii simțurilor lor, am deschis și-am intrat
neștiut de nimeni, în lume.
bărbatul care a reușit să activeze atunci
codul porții este, azi, un rebut social.

nimic nu se schimbase între oameni
doar că deveniseră mai șireți, mai
performanți în a se apăra de
ochii lui Dumnezeu. primul lucru pe care l-am
observat au fost cele două mâini. cea de-a
treia dispăruse iar aripile mele
nu mai puteau fi văzute cu ochiul liber.
cu ce voi putea aduce scrisori?
am țipat între niște structuri
în care materia se coagulase.
mi s-a spus apoi că așa țipă copiii mici
la naștere, dar eu treceam greu
prin materia aceea chinuită, aflam
brusc în ce zonă mă aflu și avalanșa
de informații primite de la tot ce era
în jurul meu crea o crustă groasă
ce mă asfixia. cu un ultim efort am
strâns fărâmele de lumină în palme –
era toată zestrea ce-mi rămăsese.

am aflat ulterior că am reușit,
că nu oricine poate ajunge nevătămat
la oameni, că unii dispar atrași de mirajul
unor alte tentații. eu însă pornisem cu ideea
că trebuie să aduc niște scrisori, nu puteam
înșela speranțele atâtor prieteni.
am așteptat răbdător să fiu bătut,
înfometat, închis în închisori, scuipat
și batjocorit iar când n-am mai putut –
am făcut un pas alături de Drum și
am creat doi copii. credeam că această
înșelătorie mă va salva, că mă voi pierde
în hățișul umanității și astfel mă voi
furișa Acasă. atunci a apărut din nou
cea de-a treia mână:
imperativă, amenințătoare.
cel de-al șaselea deget indica nordul.
am lăsat totul baltă și am pornit într-acolo.

mi-a fost greu să ajung și dezamăgit
mi-am plimbat ochii peste ruine. chiar
și cei ce au permis să revin erau
niște trupuri obosite, incapabile, nu mai
aveau ochi pentru a mă recunoaște.
m-am oprit dezorientat
nu înțelegeam de ce am fost trimis printre
dărâmături. în jurul meu, ce se mai putea nărui
se prăbușea fără zgomot. eram nedumerit.
și deodată, din spatele unui munte de
construcții nereușite, a apărut îngerul.
am zâmbit. am închis ochii și i-am spus:
“de data asta nu te mai las să pleci singur”
“nu te orbește lumina?” a zis.
“care lumină?” am zis, “nu vezi că aici
numai noi luminăm?”
el a privit cu uimire cauciucul întunericului:
“te așteptam la sfârșit” a zis
“cum de ai venit mai repede?”
“era necesar” am șoptit
și am căzut mai întâi în genunchi
apoi pe față
apoi pe spate
și dintr-o dată m-am trezit în altă parte a lumii, acolo unde am îngăimat primele cuvinte ale limbii mele materne:
“Dar e insuportabil, nu știu dacă pot merge mai departe. Tu, când vii, întorci toate lucrurile invers, nu mai știu care mi-s averile, unde să depun munca mea de Adam neînțeles și munca ei de Evă supusă. Am secat, iartă-mă, dă-mi putere să Te pot apăra.”
(Înainte de-a mă prăbuși, aud ușa casei deschizându-se și în următoarele secunde văd chipul îngrijorat al Gabriellei, protector aplecat deasupra mea. Ea poate alunga cu un simplu sărut o armată de forțe nocive și înșelătoare.)
“unde ai fost?” am gemut
și vedeam doar lumina albă a părului ei.
“am și eu părul alb?” am cerșit o aprobare.
“nu, nu trebuie să știe nimeni cine ești”.
am reluat invers traseul
și când am ajuns în genunchi
m-am văzut în ochii îngerului.
“dar tu ești alb!” am strigat.
“pentru că sunt mai mic decât tine”
a zis, apoi mi-a tămăduit, cu apă,
arsurile groaznice de pe trup.

“să nu minți, să nu furi, să nu ucizi…”
am murmurat în prima dimineață a
conștienței. “e prea târziu” am spus puțin
mai tare. lângă mine dormea, dezgolit,
îngerul și am văzut că era o femeie.
în clipa aceea a deschis ochii și a surâs:
“te iubesc, deși am părul alb”.
și dintr-o dată n-am văzut decât culoarea
albă, o culoare ce m-a învăluit în următoarele zile
ca un bandaj și în care am dormit
îndelung, sărbătorește
iar pietrele ce cădeau în timp
și mai ales cercurile concentrice
nou născute în arealul acela
mă scuteau de spaima prezențelor.

când în sfârșit m-am trezit
l-am întrebat pe îngerul Gabriella:
“știi ce trebuie să fac?”
“știu”, a zâmbit în timp ce adăuga
apei fierte – cafea. “dă-mi o țigară”,
am căscat după somn. “nu avem, noi nu fumăm”,
a zis contrariată. “atunci dă-mi o țigară”
am zis, iar ea a materializat, ascultătoare,
pe masă, un pachet de culoare roșie.

am umblat o vreme prin lume.
am văzut durerea și revolta ei
sângele și împreunările nefirești
uciderea, minciuna și zeii falși
rănile atomului de cernoziom, lacrimile
păsărilor și tristețea pietrelor.
am vindecat bolnavi și am adus
bunăstare în familii sărace
dar eram numai doi, nu puteam
distribui speranța peste tot.
am cerut ajutor și ni s-a dat.
l-am folosit și pe acela însă hulpavă,
omenirea voia minuni, ni se cereau
evenimente potrivnice naturii noastre.
i-am spus: “dacă nu plecăm, ne vor omorî”.
cuminte, îngerul m-a urmat în munți
acolo unde totul a devenit limpede.
am învățat amândoi, literă cu literă,
anti-decalogul lumii acesteia. îngerul Gabriella
a zis: “am datoria de-a te păzi de excese,
nu pot face nimic altceva”
se năștea, din nou, soarele, în
dimineața aceea. i-am privit cu înțelepciune
nașterea, apoi m-am întors cu fața spre
îngerul ce-și acoperise ochii:
“lumina ta e prea mare”
a scâncit speriat
“nu mai are Dumnezeu luptători simpli?
trimite aici comandanți?”
l-am strâns la piept, îmi era milă de
bieții lui nervi oculari
nu mă gândisem niciodată că vreun
înger nu mi-ar putea suporta lumina.
puțin mai târziu, când totul a luat sfârșit,
am făcut dragoste. pe deasupra muntelui
treceau tot felul de avioane. știind ceea
ce îngerul nu putea afla singur, i-am povestit:
“Suntem goi. În acest moment, un avion trece pe deasupra noastră și doi pensionari din Anglia se uită cu binoclul la frumusețile naturale ale României. Ei văd aici, pe munte, un cuplu gol.”
Sunetele cuvintelor mele s-au materializat și imediat a trecut avionul care îi aducea pe soții Edwinson la București și care, întorși în Anglia, au spus că în niște munți din România trăiesc, încă, Adam și Eva. Jurnaliștii cărora le-au povestit ce văzuseră i-au ascultat cu bunăvoință dar lipseau dovezile iar sir Edwinson a dus filmul la developat. Nu s-a ales cu nimic, era alb complet. Soții Edwinson din Manchester sunt considerați acum niște bătrâni scrântiți. Uneori și ei cred în acest verdict favorabil dat de semenii lor.

“ești atât de frumos că-mi iei lumina ochilor”
a zis îngerul.
“tu ești Gabriella iar eu sunt Doru Dăncuș”
l-am liniștit – era agitat și de atâta sforțare
aripile lui erau ca după ploaie. “o să te
obișnuiești cu lumina asta”, l-am liniștit,
“te voi lua cu mine curând, să vezi cum se
naște soarele umanității”
a doua zi însă, nori grei mi-au spus că nu, încă nu.
mi-am ridicat palmele înspre ei:
“lăsați copiii să vină la mine” am spus.
două ochiuri de soare s-au deschis
atunci și două globuri de lumină mi-au căzut
în cele două palme, îmbrățișându-se
ca frații cu lumina pe care am strâns-o
în pumni atunci, la naștere.
ziua a trecut, soții Edwinson sunt luați în râs – pentru Great Britany nu există adami și eve potriviți – este pierdută “great-britany”, alții vor fi stăpâni acolo.
- Oare ce se va întâmpla dacă le voi spune că sunt Aducătorul de Scrisori? Cred că vor spune că Ștefan Doru Dăncuș a înnebunit; mă vor închide în vreo clădire de boli mintale, o să vezi.
- Știi ce? Nu mă mai stresa cu variantele viitorului. Ne vor închide pe amândoi, pentru că și eu știu cine sunt. Totuși, nu fac atâta caz de asta.
- Da, dar a venit vremea să schimbăm lumea, Tatăl nostru a zis să ne ferim de oameni că ne vor închide, ne vor chinui prin bisericile lor, ne vor da ca exemplu popoarelor.
- Ne-a dat și putere pentru a aduce planul Lui la îndeplinire, ai uitat?
- Ar trebui să fim mai energici, am zis. Prea am lâncezit în ultima vreme prin rezultatele științelor lor. Ce să facem prima dată?
- Eu zic să lași baltă cutremurele, incendiile și toate celelalte mărunțișuri de care te-ai ocupat până acum. Nu vezi că așa nu te bagă nimeni în seamă? Ce rezolvi dacă folosești forța? Nici măcar o inundație de-a ta nu le-a atras atenția. Știi ce? Du-te și adu scrisorile celor de-Acasă.
- Și dacă nu mă vor crede? Fac drumul degeaba…
- Unii te vor crede. Așa a zis și Tatăl nostru când am plecat, să nu dăm mărgăritare porcilor și să nu mustrăm pe cei ce se cred deștepți. Să le vorbim înțelepților, că ei vor ști cine i-a căutat și vor înțelege ce le spunem.
- Atunci hai în lume, am zis, deși muntele acesta ne era suficient. Cui vom lăsa ființele care au avut grijă de noi până acum? Ce vom face cu păsările, cu furnicile și albinele, cu brazii și buburuzele? Vor crede că le-am trădat.
- Tatăl nostru ne-a explicat să venim la om, nu la altă ființă de aici. Ții minte când a spus că restul ființelor își cunosc destinația, că Îl cunosc? Hai, du-te ia scrisorile; până vii, o să fac mâncare. Și, a zâmbit Gabriella șăgalnic, nu te mai opri cu Iustin și cu Ulici; când te-apuci de pocker cu ei, nu mai termini. Joacă o partidă, na, să nu zici că-s înger tont, dar la a doua, lasă cărțile pe masă și hai să mănânci. Nu cred că se vor uita în cărțile tale.
- De unde știi? l-am întrebat în timp ce plecam. Iustin s-a uitat tot mereu în cărțile mele.
Îngerul Gabriella și-a ridicat ochii de pe ceapa pe care o tăia:
- Auzi, și-așa mizele voastre sunt altele. Pleacă odată, că se face noapte aici.
Am plecat. M-am întors deziluzionat, cu doar câteva scrisori. Oamenii uitaseră să-și mai scrie.
Am coborât de pe munte neconvins că sunt util cuiva în lumea în care este internet și avioanele cad. Atât de puțini își mai scriau încât până și îngerul, după o lungă perioadă de tăcere, a spus:
- Cred că ar fi bine să mergi mai rar după scrisori. Apucă-te iar de cutremure, inundații, incendii. Iată-ți jucăriile, nu ți le-am aruncat – și mi-a întins, trist, cele câteva globuri de înțelepciune.
Le-am luat gânditor și imediat am auzit: “…un cutremur cu magnitudine de…a produs pagube în valoare de circa 800.000.000 de dolari” iar apoi, ca o avalanșă: “…253 de oameni au murit din cauza ciocnirii a două trenuri rapide, un avion al companiei…s-a prăbușit cu 1230 de oameni la bord și încă nu se știe dacă au rămas supraviețuitori, 7 persoane au fost ucise și 20 rănite grav de explozia unei bombe amplasată într-o mașină-capcană, 10 persoane și-au pierdut viața în urma unui incendiu ce a izbucnit într-o clădire a administrației publice din…”
M-am uitat la sferele mici din palmă, m-am uitat la înger: plângea.
- Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? am strigat și m-am prăbușit, strivind involuntar cele patru puncte cardinale ale unei părți din Univers.

cea de-a treia mână m-a ridicat la timp
din condiția de minereu aurifer.
din vâltoarea forțelor pământului
m-am reîntruchipat și, pentru că
așa se cuvenea, prima dată am ascuțit
un creion. executam ritualul ascuțirii fără
patima altora, care folosesc un fel de potir în
care, zic ei, s-ar afla trupul și sângele
lui Isus. când i-am văzut cu câtă
demnitate își poartă costumele –
am înțeles cât de mult își doresc să nu
se sfârșească niciodată răstignirea Lui.
să o poată specula continuu, să fie doar a lor,
să le fie bine doar lor. ei să nu plătească
taxe. ei să aibă bani pentru mâncare. ei să
aibă femei și bărbați, ei să gireze nașterea
și moartea. atunci de ce s-a născut
soarele în dimineața mea? am întrebat
calm, coborând din munte.
ei, ca niște viermi, Îl mănâncă pe Fratele meu,
am gândit. de unde și-au dat dreptul acesta?
m-am înfiorat – intram prin biserici să-i întreb
de ce fac asta – nu știam că ei nu mai locuiesc acolo
că și-au construit palate cu apă caldă, W.C. și
gaze naturale. m-am cutremurat iar Isus,
de pe cruce, m-a privit mustrător.

m-am oprit în europa brusc.
am ridicat în sfârșit capul și I-am spus:
“arată-mi Calea, nu mai știu pe unde să merg”
“da, dar va trebui să te răstignești în locul Meu”
a zis Isus, “o siluetă trebuie să rămână
pe cruce”. avea dreptate. apoi a plecat.
iar după 2000 de ani de răstignire
am considerat că nici eu nu am ce căuta
pe cele nouă brațe ale Crucii.

astfel am devenit tot mai străin
tot mai străin
recunoscut numai de fiare și de păsări.
cocoșați sub zidurile blocurilor-turn
în care locuiau, oamenii nu-și puteau desprinde
ochii din pământ și prima dată
am crezut că le era rușine.
nu, nu le era – le era însă imposibil să
privească spre Cer. îi vedeam cum alunecau
gheboșați pe străzi
cu umerii aplecați sub povara sacoșelor și a
responsabilității de a fi vierme.
se urau - și numai noaptea
când întunericul acoperea răutatea ce locuia
de multă vreme în pupilele lor
se împreunau aproape striviți de tavanele
blocurilor. nu mai nășteau copii, ci niște creaturi
din ce în ce mai mândre de veșmintele
de vierme pe care le schimbau deseori
pe o crustă groasă ce le acoperea obrajii.
își scoteau fețele astfel machiate pe străzi
iar cel al cărui obraz era mai gros
devenea lider de opinie
și chiar conducător al celorlalți.
îi vedeam cum alunecă tot mai jos
pe scara evoluției – crispați, deposedați
de averea părinților lor, punându-și
încuietori moderne la uși.
eram tot mai străin – tot mai străin
- fiarele și păsările mă priveau întrebătoare.
“mergeți înapoi, prieteni” le-am spus într-o
dimineață – “aici nu mai avem ce face”
și le-am indicat, cu cel de-al șaselea deget
al celei de-a treia mâini – Calea de întoarcere.