Cineva m-a smuls din pământ
și mă despică în mii.
de cioburi.
Mă desparte.
de mine.
Întruna.
Gură lacomă în care toate lacrimile
se adună precum stropii de ploaie între palme calde

„Privește către stele!” - îmi strigă
„Și închide-le pe toate în căușe de lemn cioplite din mine!”

mă vreau arcuită
dar sunt prea netedă în pustietatea mea

roșie-i lumina din mine și mă arde egoistă și relaxată
și pâlpâie precum o candelă într-o noapte de iarnă

am uitat – iar și iar și uit și acum -
că au parfum crinii
de ce de mine și-l prind / și-l împrăștie?
Oare ei n-au mamă?

E interesant de privit resemnarea cu care cresc frunzele
„așa cum rădăcinile cresc/ așa cum frunzele cresc...”

Și-a întors privirea
si am văzut cum lumina mi s-a scurs printre degete
iar în urma ei a ramas sare.
Atâta sare, încât dacă ar fi să nasc pescăruși din mine,
ar avea ciocuri și gheare saline
și s-ar sfărâma, împrăștiindu-se printre pene și valuri
iar marea ar fi atunci dulce.