Demult coboram călare în câmpie
vântul mă-mbujora cu mirosuri coapte
unduitoarele lanuri
mă îmbiau la râu.

Acum rămân la căsuța din dealuri
pierdut într-un gând
cu aer de mănăstire.

Am pășit pe pământul bunicilor
Ei numai sunt n-are cine să se bucure,
taina țărânii a fost uitată
sunt într-o primăvară
în care nu mai înflorește nimic
decât în aer singurătatea.
Doar această livadă părăginită
și fântâna de la poartă
nu trebuie să plece
păsările și-ar uita zborul.
Atunci știam multe despre pământ
acum îi ascult cumințenia
și sufăr.
Nu mai am cu cine să-l alint
sunt singur în această întâmplare
nimeni nu mă ajută
mă încurajez singur
pierdut în cutezanță
lângă o fereastră bătută-n scânduri.