unii oameni cred că dacă ai sub picioare o mochetă verde
e ca și cum ai merge cu picioarele goale prin iarbă.
mie nu îmi trebuie decât o casă din piatră și lemn și
un arbore lemon cu frunze rotunde
ca să am sârme de care să îmi agăț cămașa la uscat
și prin ea să bată vântul, să o umple cu un miros
proaspăt, viu.

din vale lacul privește numai în sus
o ultimă barcă plutește onctuos
ca un corp de femeie ce simte iubirea
se-așează pe pământul cald și rece sau pe nisipul dintre pietre.
nisipul nu tremură, pietrele nu dor.

de fapt nici o privire nu doare când un suflet e lăsat
să adoarmă în liniște.

când cămășile se usucă
se deschide o mică ușă prin care esti mai aproape de tine,
ca și cum ai fi dintrodată o antenă parabolică
ce captează mai bine undele
atunci când respiră adânc.

iarna pare departe
nu contează ce anotimp e,
n-a contat niciodată în iernile blânde că iarba de la malul
lacului e posibil să nu se usuce.
picioarele tale știu mai bine decât tine
ce înseamnă fericirea.

dacă ți-e dor de un lac, privește adânc.
ia coasa și nu tăia iarba.
privește în oglinda tăișului și te vei vedea.

programul de scriere
va încerca să completeze dinainte cuvântul pe care îl scrii
de parcă ai avea de la naștere încorporată în tine o funcție
autocomplete.