Bradul îl chema cu brațele sale largi, pline de brățări din clopoței și beteală, zornăind datorită pisicii care primise un șoricel cu cheiță.
Apoi, tot el, își aprinse beculețele semănând cu niște ochi stând la pândă într-o pădure de globuri, doar doar și-o aminti hoțul de copil să vină să-și ia cadoul.
Ce cadou, că erau mai multe...
Și mai avea și bunica unul, despre care el nu știa nimic, și pe care ar fi vrut tare mult să poată să i-l desfacă.
Dar, dacă era al ei...
Ah, iată prima cutie pe care scria “Mic”.
Și încă una, mai lungă, pe care scria tot “Mic”, însă pe o fundă albastră.
Dar mai era vreme să vadă ce conțineau cutiile, fiindcă alte două cadouri se băgară singure în seamă – unul cu hârtia lui plină de inimioare și celălalt, cu zgomotul pe care îl făcea când îl clătina așa, într-o doară, la ureche.
Of, erau prea multe daruri.
Dar... ce-ar fi dacă le-ar desface pe toate odată?
Bunica îl privea.
Cu bucuria de a fi părtașă la fericirea lui, dar și cu oarece nostalgie...
- Mamaie, ăsta e cadoul tău, nu vezi?
- Ce cadou, de unde?
- De la mi..., de la Moș Crăciun, se corectă copilul imediat.
Bunica desfăcu, zâmbind, cadoul subțirel și prost ambalat într-o hârtie... violet, de care nepotul era, în secret, tare mândru.
- Micule, tu vezi ce văd și eu?
- Ce să văd, mamaie?
- O carte.
O carte care mă învață literele.
Dar stai să ghicesc ce vrea să spună dedicația.
Întrucât pe prima filă a cărții scria:
“Pentru Mic,
un copil de pe planeta Pământ -
dar și călăuzelor sale pe tărâmul acestor povești
Mama”,
bunica trebui să inventeze o dedicație nouă:
“Pentru Mine,
de la cel mai scump nepot
și singurul”.
Emoționat din cale afară de ce dar minunat a putut să-i facă, băiatul lăsă ochii în jos.
Dacă i-ar fi căzut și vreo lacrimă pe covor, fără doar și poate că ar fi avut, în lumina magică a Poveștilor ei de Crăciun, culorile curcubeului...
Comentarii aleatorii