Între mine și tine se ridicase
un munte de pietre
prețioase și nu numai.
Numai tu și eu
eram oameni,
și totul părea de piatră și iarbă,
chiar totul
totul părea fără nume
și fără zâmbet
părea trist și meditativ,
tu și eu
în căutarea destinului
rătăceam pe drumul Soarelui,
ne găseam uneori,
dispăream uneori
după cuvinte înrobite tăcerii
și mirelui luminii!
Un ochi solar ne rotunjea așteptările,
ne privea cosmic
și fără putință ne ridica uneori
să ne privim bănuitori
precum căutătorii de îngeri
. . .
prin feeria vieții
cu pași calculați
pe poteci lunecoase și reci
ne poticnim la fiecare pas,
ca-n propriile noastre greșeli
languroase și zeflemitoare,
ca niște femei-polițai
ce-ți fulgerăsub nas:
un invariabil
"pe aici nu se trece!"
. . .
Se înalță noi umbre
bizare, mișcătoare, suave, prelungi
și ispitite de bogăția muntelui,
un "când e să fie!"
sacadat și repetitiv
fulgeră cărarea
și ne ajută
să ne prindem de mână!
Comentarii aleatorii