Străbate arcașul în goană zăvoiul,
Gonind după cerb într-o aprigă luptă,
Mai iute ca el îl zorește copoiul
Și-l mână la vale pe calea abruptă.

Făcuse pe seară prinsoare că-n munte,
El singur și câinele său cel temut,
Ucide-va Cerbul cu soarele-n frunte.
Apoi a plecat să se roage tăcut.

În zori, cu tovarăși, spre câmpuri pornește,
Bat pinteni prin iarba ce roua ridică,
Cu cornuri și goarne prigoana-și vestește,
Spre cerbul ce-n codru se-ascunde de frică.

Pe șapte hotare se-așează hăitașii
Să mâne jivina spre falice steiuri,
Pornirea sa crudă le-ndrumă azi pașii
Căci vor să-l dea mort pentru crude temeiuri.

În fiece an au avut rânduiala
Să deie pe cea mai frumoasă copilă,
Zălog pentru cerb, să își vindece boala
Și-apoi s-o ucidă de-i fără prăsilă.

Iar anul acesta pe cea mai gingașă
Frumoasă din țară cerut-a ca preț,
Pe fata pe care arcașul acasă
O vruse mireasă-n palatu-i măreț.

Așa că pornește cu arcul și calul
Și câinele doar pe cărări nepătrunse,
Cu două săgeți a răpus animalul,
Salvând pe miresele-n peșteri ascunse.

Și-și vede și draga întinsă pe patul
Ca bestiei în seară jertfită să-i fie,
O saltă în brațe și-o duce-n palatul
Gătit pentru nuntă, onor, veselie.

Urmarea-i știută, orații și prunci
Și-i spusă de barzii cu tâmple cărunte.
Rămasă-i în lume prin veacuri de-atunci,
Legenda cu Cerbul cu soare în frunte.