închiriasem pe vremuri un zgîrîie-nori
pentru evaluarea melancoliei
– unicul pod de flori între mine și Cer –
etajele înfrunzeau pe alocuri
între nivelele ´89 și ´90
inaugurînd alegoria inerției
pe termen nedeterminat în Diaspora
– decretau corifeii –
pînă la starea nevăzută de lacrimi

steaua mea e prea sus

suprafețele mărilor vitrate
căptușite cu păsări albastre
se întindeau peste Dincolo spre Nicăieri

fată verde cu părul pădure
– exemplar unic în panoplia Maestrului –

(din sertarele vechi
fusese împrumutată
o parte din penumbra Lui
unui colecționar ludic
de suflete rătăcite)

cad fluturi de sticlă
dintr-un priveghi îndepărtat
pocnind pe cataractele adîncurilor
Cerul unui vizionar miop
iși plimbă cvadriga deasupra mării

călcîile nesomnului
atîrnă-nsîngerate
de-atîtea melancolii

dac-ai ști...
din turnul meu de fildeș
cobor inevitabil la Mestre
mi-e dor de Santa Lucia...