a înnebunit iarba de soare
vîntul bate cîmpii
fuioare de fum
osteneala dulce
a zilei care moare

Hotelul a fost clădit pe ruinele unui oraș străvechi
Lumini discrete dezvăluie pe ring perechi, perechi
Dansînd ritmuri lente, trecînd pe sub portal,
Pe masă-amărăciune, licoarea din pocal...

Se-ngînă de departe un vuiet monoton
E cald și ies afară, la capăt de ponton
Ascult suflarea mării, șoptește o poveste,
Urmez chemarea ei, încet, fără de veste...

E iarăși lună plină, la fel ca-n orice vis
Și poarta către stele de-o clipă s-a deschis;
Sub ploaia de lumină flori galbene de cîmp
Parfumul lor sălbatic pe-ntinsuri îl răsfrîng...

În liniște deplină se-apropie, plutind,
Făpturi cu trup de umbră, în cercuri se cuprind
Suspină și își cîntă aleanul de demult
Cîntarea cea de taină c-uimire o ascult...

despre-un tărîm vrăjit
din pulbere de aur și neguri de argint,
unde bătrînul fluviu în valuri drumu-și curmă
coborîtor din stele
trăia un neam vestit
cu mii de ani în urmă

Un vuiet, un urlet ciudat, urlet de lup singuratic,
Vîntul dezvăluie printre valuri un pasaj lăturalnic;
La capătul culoarului săpat de valuri în stîncă,
O mare trecere sfidează tăcerea secolelor adîncă...

ierburi arse se-mbăiază în raze de lună
puteri nebănuite primesc
cei ce-ntr-o astfel de noapte le-adună

e multă vreme de cînd
pe drumul mătăsii caravane
vînd cumpără iască
timpul o-nchide-n borcane
îmi repet e un joc
doar un joc
dar nu pot să-l opresc
dar nu pot