la moarte tata îşi aşteptă rândul,
iar eu cu dumnezeii mă încaier,
căci fără el mă desfrunzeşte gândul
că sunt cu rădăcinile în aer.

pe-afară vântu-i aspru şi locvace
şi latră-a nefiinţă lung, dulăul,
dar înăuntru e atâta pace
c-aud cum se ascute fierăstrăul.

din propriul trunchi îşi făureşte scutul
ce-opreşte vorba, lacrima şi teama;
prin ochii lui se scurge-ncet trecutul
şi-n ochii mei o vede-acum pe mama.

ca un soldat veghez de-o săptămână
prin friguri şi prin doruri la răscruce,
dar e mai bine să îl ţin de mână
pân-obosesc, decât să-l ţin de cruce.

de neclintit în jurul meu sunt toate;
doar noi ne vom schimba de dimineaţă,
când aşchii mici din tatăl meu pe moarte
vor prinde-n rana sufletului viaţă.

dar pân-atunci şi-aşteaptă tata rândul
la moarte, eu – la încă o ţigară
şi alungat pentru-amândoi, cuvântul
„adio Tată!” a-ngheţat pe-afară.