Nimic din claritatea cerului albastru
Nu înrădăcinează păduri în alabastru.

Îmi cresc în minte ziduri chinezești
Stavili de hoarde gândirii omenești.

Sorb cerul ca o gaură neagră, alună pe tâmplă,
Atrăgând necontenit priviri tinere-n umbră.

Cu aripi-cuvinte împerechez și ucid
Distanțe creând între lumină și vid.

Un zumzet, un tril, un fior las să se nască
Peste cea mai înaltă a muntelui creastă.

Și pășesc cu bocanci de vinilin printre case,
Ca printre inimile piepturilor de păsări extrase.

Îmi bate la fereastră lumina și se pretinde
A fi o geană de zare de pretutindeni.

Aștept zăpezile de altădată să vină
Și smulg cuvintele cărții sfinte din rădăcină.

Tu treci, an de an, și revii spre a trece,
Neînțeleasa mea iubire din doisprezece.