N-a cunoscut obârșia minunii sacre
De la-nceput; s-a cuibărit întâi în pântec
Și-n sân arsura,-n miercurea de-absint,
Din pleapa subțire a crepusculului,
Iar ea, visceral, a vegheat scânteia-n
Cercul tâmplelor verzi, a legănat-o-n
Arcul neliniștii și-a alăptat-o cu ploi
Și cu ambrozia mirărilor prin ochii
Ei tot mai largi, mai tăcuți, înverșunată;
Se învârtea în opt ca vulpea hăitută
Și îmbătată de-amurgul verilor în sânge,
De strugurele copt și viitorul amorf,
Simțind cum sâmburele focului se umflă
Și își întinde rădăcinile în temple,
Alungând idolii mincinoși și vestind
Sorocul vorbei și al umbletului prin cer;
Dar a venit și clipa dureroasă-n care
S-a smuls din adânc, orbind-o involuntar
Cu vâlvătaia și lacrima ei a stins-o,
Iar eu am stat în fața ei nebun și opac.
De-atunci însă a uitat frigul căci a văzut
Stingerea-n propriile papile și-a aflat,
În golul ivit, vraja ce poate stârni
Și spori Lumina, când a-nceput totul, ieri.

17 Noiembrie 2007