Atunci când am citit (sau am ascultat) pentru prima dată celebra fabulă a lui La Fontaine eram, desigur, copil. Dar era prin anii '50 şi poezioara aceea, care pe mine m-a impresionat de la bun început prin tristeţea rebegitului cântăreţ ironizat de pragmatica sa vecină, dură în comportament şi în limbaj, mi se prezenta însoţită de un comentariu menit a-mi spulbera compasiune faţă de delăsătorul pierde-vară. Epoca proslăvea roboteala colectivă pentru propăşirea lagărului socialist, astfel că nefericitul greier, practicant, pe cât se pare, al artei pentru artă, devenea în chip evident personaj negativ. Noi trebuia să fim furnici, nu greieri. Pentru aceasta am cules, întreaga vară, spice în urma combinelor, am smuls buruienile din lanul de rapiţă şi am încrucişat cu asiduitate, alături de bătrânul nostru Miciurin, pătlăgeaua cu vânăta în grădina şcolii. Mâncând câte o sfântă de bătaie când am încercat să facem acelaşi lucru în grădina părinţilor. A venit apoi toamna şi, după ea, primul spic de zăpadă, iar eu mă gândeam la nenorocitul cântăreţ aşa cum copilul dintr-o baladă pe care aveam s-o cunosc mult mai târziu se gândea la un melc părăsit în pădure.
Din nefericire, ideea că greierul este neproductiv se menţine şi astăzi. Există, desigur, oameni minunaţi, chiar extraordinari (cum sunt şi sponsorii micii noastre publicaţii) , care iubesc cultura şi chiar îi înţeleg rostul, acceptând s-o ajute chiar din mult-puţinul lor. Dar ei sunt excepţiile care confirmă regula. Furnica, mai ales cea îmburghezită, a rămas obtuză şi dispreţuieşte cu lehamite spiritul. De aceea, artiştii, scriitorii, cercetătorii, profesorii o duc de azi pe mâine, iar unii mor literalmente de foame. Există, desigur (ca să mă limitez numai la domeniul culturii), o lege a sponsorizării. Dar ea este concepută în dispreţul adevăratului spirit în care funcţionează în alte părţi. În felul acesta, toţi sponsorii sunt siliţi să fie, de fapt, filantropi. Ei pierd aproape tot ce investesc în cultură. Cei de reală bună-credinţă rămân numai cu satisfacţia sufletească. Cei mai abili (şi mai cinici) ştiu să extragă totuşi oarece profit. Pe care şi-l administrează, de obicei, cu pricepere.
S-a făcut, iată, mare tam-tam în legătură cu o ceremonie în cadrul căreia o serie de actori şi oameni de cultură au fost răsplătiţi cu substanţiale (în contextul sărăciei lucii de la noi şi având în vedere că unii erau aproape muritori de foame) sume de bani. A strălucit, în această conjunctură, un anume domn Ion Antonescu, prosper om de afaceri cooptat în Ministerul Culturii şi Cultelor. Acum, eu nu ştiu ce legătură are acest domn, care cam chinuie limba română, cu domeniul culturii. Am auzit însă că ar avea cultul femeilor. Ceea ce nu e puţin lucru. Acţiunea răsplătirii unor oameni valoroşi este, în sine, lăudabilă. Energia desfăşurată de dl Antonescu, aşijderea. Spirit practic, domnia-sa şi-a tras din acţiune un substanţial profit de imagine. O părticică s-a răsfrânt şi asupra ministrului culturii. Ca şi asupra preşedintelui ţării, care, ca să zic aşa, s-a pretat, fiind prezent. Marele filantrop a rămas însă, în ochii tuturor, dl Antonescu. Dar de ce să devină cineva filantrop într-un context care n-ar fi trebuit să existe? Darurile oferite au avut un vădit şi jignitor aspect de pomană. În chip regretabil, unii au zis şi bogdaproste, sărutând mâna. S-au auzit însă şi vorbe care au exprimat adevărata situaţie: „Dacă aş putea, aş refuza aceşti bani. Dar nu pot”.
Scurt vorbind, nu prin asemenea acţiuni pompieristice se rezolvă problema greierului român. Cu atât mai mult cu cât ideea că el este un întreţinut se menţine. De altfel, cu o seară înainte de ziua cadourilor, dl Antonescu a exprimat, într-o discuţie televizată cu Florin Piersic, adevărata sa concepţie despre cultură: „Un om care călătoreşte învaţă mai mult decât unul care citeşte o bibliotecă întreagă”. O fi. Numai că meseria d-lui Antonescu nu este cultura, ci turismul.
___________________________________
Litere, nr.12(21) / decembrie 2001 (Dintr-un volum în pregătire)