sî ni oprim aiși un timp
privind spre lac, prin crengile-astea rupte, iți voi spune, iar, o poveste
c-un dumnezeu cari o fi plâns (dijiaba) trecerea noastră prin această lumină
și piatra a luat de pe inimă și-a pus-o aici, în drumu` și-n aeru` nostru

hai, li, lângă mine
cu genunchii strânși
ascultă...zgârie lumina rugul trandafirilor
șipotul rece scapără prin fulgii aceștia amari, sunători
simt nebunia lui dumnezeu unduind genunchii aceștia, ca două petale
pot să-i sărut?..
am făcut-o deja, în gând, mulțumesc
cu plășere..

știi, fiecare spin, fiecare bulgăr și buburuza ... țestoasa și ochii de sârmă
și câte și mai câte - toate se bucură pentru noi, se fericesc
vezi? ei sunt acolo, uitați-vă la el cum se-ngrămădește... și ea, ea tremură...
noi vedem aura lui, noi vedem aripa ei stângă deasupra frunții lui înalte piatra deasupra zborului pietrei (aveam și alte metafore, să știți)
acuș gura lui va atinge raiul - să închidem ochii câteva minute, să visăm frumos la
poarta sărutului

îmi plac ochii tăi. așa mult că nu mă mai satură dumnezeu
va trebui să te mănânc, să te beau, să te înmulțesc, să mi te dau patului-pasăre, vântului
peștilor, săracilor, copiilor mei, gândurilor mele, nimicurilor mele și tăcerilor mele..
tași, zi povestea, do...
cum începe? sî ti văd...
(să știți, n-o va povesti, acu, pt voi,
ați așteptat dijiaba)