Cer jos. A coborât deodată. Norii abia bănuiți cu câteva clipe înainte, s-au adunat. Fulgerător. În această după amiază târzie. De vară întârziată, revenită brusc, în toamna târzie, friguroasă, de munte. Irupând cu o căldură sufocantă, nesănătoasã. Irupând cu mirosul putrid al recoltelor (strânse) care dospesc. Irupând încărcată de electricitatea care încarcă totul: case, copaci și, mai ales, aerul - o simt până în vârful unghiilor, al pãrului. Și trăsnetul eliberator, căzut peste dealul din stânga (mă aflu aproape de centrul satului, aproape de "Catedrală"). Mai am timp să văd pământul roșiatic, crăpat de secetă și sã mai văd cum zboară o pasăre speriată. Apoi - potopul. Potopul atotcuprinzător. Într-o clipă sunt ud până la piele. În întunericul de dincolo de Întuneric, brăzdat de fulgere dese și vacarmul ploii și al tunetelor, ajung (când am ajuns?) în pragul "Catedralei". Ușa, ușa întredeschisă. O împing și cedează greu - ușă masivă, de stejar, bătută cu lungi fâșii de fier ("ferecată"?). O lumină blândă, din întuneric, înăuntru. Lumină filtrată prin geamurile înguste ale naosului. Lumină ce vine de la fulgerele continue din afară și totuși, parcã, uniformizată, continuă, ce izvorăște din interior, dinspre CRUCIFIX. Totul se derulează apoi cu o viteză fantastică în care Timpul își pierde semnificația, împietrește. Nu știu când am ajuns în dreptul celei de a doua turle. În față - stânga: CRUCIFIXUL din care acum se cerne o umbră de lumină caldă, învăluitoare și totuși atât de rece, străbătută de fiori-vibrații de DINCOLO de ORICE…Privesc, fascinat, porii, găurile de carii în lemnul de brad…Umezi. Supurând. Apă? Sânge? Și trupul, Trupul de pe cruce: căpătând viață, respirând, respirând și văd, VÃD, Doamne, Tot Ce Se Va Întâmpla, Ce Se Întâmplă cu mine, cu Ioana…Și șoapta, de pe buzele arse de febră, de febra sfârșitului…Și totuși atât de vie această șoaptă, de omenească, de blândă…"De ce te temi?!…Și EU am ȘTIUT și am SUFERIT și SUFÃR și MI-a fost FRICÃ și ÎMI este FRICÃ…Apropie-te și MÃ atinge… SUNT VIU… Și din ochii, aproape închiși, cu privirea îngustată (câtă acuitate în această PRIVIRE) - o rază caldă, o lumină imensă, insuportabilă când îi ating picioarele, degetele picioarelor, cuiele - proaspăt bătute peste care se prelinge, încet, sângele, aburul acestui sânge…DE CE TE TEMI DE CE VA FI, DE CE ESTE?…EȘTI LÂNGÃ MINE…ÎN MINE…ȘI NU MAI SUFERI…ȘI NICI EA NU SUFERÃ…FRICA EI NU MAI ESTE…ESTE ALTCEVA…ALTCEVA PE CARE, ACUM, ÎL ȘTII! ÎL SIMȚI CU TOATÃ FIINȚA TA!…"
*
Am zăcut două nopți și două zile. În așternuturi schimbate de Ioana, de nenumărate ori, în camera mea mizerabilă din baracă. Nu i-am spus nimic. Apoi febra, boala, s-au dus…
*
În fața culoarului pe care se afla cabina mea pe "Ivan Franco", o nișe (aparent fără nici o funcționalitate). La stânga ei - scara: urcă spre alt culoar. Culoar alb, cu o dungă bleu, bleu-pal (în lumina spectrala a neonului) pe mijlocul pereților laterali. Imediat în fața scării, pe noul culoar, un tablou mare cu nava secționată. Se văd toate etajele. Planșă anatomică. Planșă anatomică a unui monstru marin. Însemnat cu roșu locul unde mă aflu. Restul desenului - cu linii negre. Un negru vibrant în geometria sa nefirească. O geometrie uneori, totuși, familiară; alteori rece, dușmănoasă. Oricând fascinantă, incitatoare. Palpitând de viața unei intuiții concrete.
Pe măsuța din cabina mea - pe o foaie de hârtie - un desen. Încearcă să reproducă această geometrie devorator-incitatoare. Ideea acestei geometrii. Pentru că schița nu semănă cu tabloul de pe culoar. Nu seamănă și totuși, într-o esență ce-o bănui dincolo de orice asemănare și neasemănare, este IDENTICÃ (CIRCULARÃ?).
Exerciții îndelungate (noaptea, înainte de culcare? dimineața? - nu mai știu). Schițele se adună. Nu arunc nici una. Le suprapun, mereu le suprapun pe noi coli de hârtie. Se completează reciproc căutând să cuprindă, să surprindă, să prindă CEVA care îmi scapă mereu. Nu le frunzăresc. Văd, văd, efectiv, "prin" ele. Prin cea de la suprafață, pe cea imediat următoare…prin aceasta pe cea dinaintea ei….și așa mai departe, ca o regresie la infinit în care palpită Ivanka, Ioana, Carla… Mereu aproape, aproape să le ating urmărind un fir imaginar al Ariadnei dar în adâncime, nu în plan…spre limanul mult dorit pe care vreau sã-l ating scăpând din pântecele acestui monstru marin a cărui inimă imensă o simt cum bate puternic, întins pe patul meu ce se găsește imediat deasupra sălii motoarelor….
*
Deci - mâna dreaptă, pusă pe corsajul care palpită - în tabloul din semi-obscuritatea luminii date de lampa cu gaz din camera Ioanei. Strălucește, pe arătător, INELUL…
Am început să mângâi aproprierea de acest inel, de mâna reală a Ioanei. Blând și atroce. Blând, cu o blândețe izvorând din toată ființa mea. Atroce, cu o încrâncenare a întregii ființe…
Trupul Ioanei - superbă jertfă întinsă pe patul modest, acoperit cu cerga Albă învârstată cu Negru…Respiră calm, liniștitor, prevestitor…Îmi ia mâna și mi-o pune sub sânul stâng. "Simți?". Se simte zbaterea sub piele, sub carnea elastică, sub coaste…Se liniștește încet această zbatere….Apoi - încremenește dintr-odată. Tresar îngrozit. Fața ei destinsă - palidă. Răsuflarea - oprită, Doar o venă subțire, spre tâmplă, abia mai tresare în lumina puternică a lămpii căreia i-am ridicat fitilul… Apoi se oprește și această tresărire…Am rămas singur (singur?) cu o moartă frumoasă (încă frumoasă) alături. Vreau să strig îngrozit și nu pot. Ca atunci când, în vis, ți se întâmplă un accident fatal și nu poți scoate vre-un sunet…

(va urma)