mi-e teamă de gol şi singurătate
îmi chinui picioarele desculţe pe ploi
până-n hăuri la casa nopţii
unde îngerii au în mâini lumânări aprinse

nu ştiu ce vânt mi-a adus sămânţa de întuneric
şi această lipsă de sinceritate
la care mă duc să caut lumina
din ochii care varsă lacrimi de bucurie

palmele mele învăţate să plângă
strâng în cauşul lor nevoia de plecare
într-un ţinut fără căutări zadarnice
şi fără drumul uitat al întoarcerii

acolo se plimbă copacii prin umbre
şi-n urma lor trag o căruţă goală
cu sentimentul că se va urca o stea
să-mi călăuzească paşii prin vid

cu atâta răceală în gânduri
pe întinderi neştiute
dau cu oiştea-n gard
şi mă întorc bolnav de nepăsare
la casa de pământ roasă de ape