mă strigai pe nume ca pe icoane
și eu nu înduram
îți spuneam
nu am atâta lumină de plâns
sunt trup de femeie închis în muguri

pierdut printre închinări
tu nu auzeai
ca și cum ai fi vrut
să mă păstrezi din alb
până în alt alb fără chip

și tăceam ca într-un miez iernatec
descântam ochiul de pământ
atinsă de gene
ca de rădăcini răsucite

dimineața nu mă mai plânge
primește-mă
fără altă făgăduință