Mirabile Dictu - Virgil Titarenco la o relectură

imaginea utilizatorului yester

Este o seară, una dintre primele seri ale lui iunie 2011, când ascultând ultimul album al trupei blackfield: welcome to my DNA, am decis interior să mă îndrept spre lungile drumuri dragi , drumuri care m-au transformat lent, cum apa insistă făcându-și loc spre necunoscut. Iar aceste drumeții sunt pentru mine relecturile. Pentru că de fiecare dată descopăr ceva care îmi devine mai apropiat. Deja e noapte, s-a mai răcorit. Citesc două cărți dar am să vă povestesc numai despre una. Am să las De la moarte până în zori a lui Thomas Clayton Wolfe unde sunt adevărate bijuterii stilistice narative, povestiri cu mare impact asupra mea și voi încerca a spune, în felul meu, câte ceva despre Mirabile Dictu a poetului remarcabil, nu doar în opinia mea, Virgil Titarenco.

Pe Virgil pot spune că îl cunosc ca pe un om integru. Un om care, idealist fiind, se descurcă într-o lume concret pragmatică și o face foarte bine. Prima dată m-a atras la el capacitatea de răbdare, care este o îndelungă răbdare din plin. Apoi m-a surprins plăcut un alt aspect uman: iertarea. Nu este Virgil omul care să țină mânie. Acest fapt îl poate observa oricine privind trecutul Hermeneei, relaționările, atitudinile, luările de poziție față de incidente. Dar cel mai mult m-a atras la caracterul lui raționalitatea cu care se raportează la tot ce îl înconjoară fizic sau metafizic mai ales, dublată de o sensibilitate acută până la durere transparentă.

Că mi-e drag omul acesta, e clar. Că îl respect, e firesc. Pentru că mi-a câștigat respectul. Oare cine ar putea scrie atât de lejer: după o vreme mă dureau încheieturile mîinilor/ ca de o sensibilitate a zgomotului/ oasele mi se strîngeau speriate spre înăuntru/ asemeni unei fiinţe abisale îmi doream să fiu lăsat în pace/ să dorm fără vise fără lumină fără glasuri/ aveam nevoie de adînc şi de pietrele acelea rotunde albe/ din sufletul meu/ acolo unde este pururea linişte/ unde nu burniţează şi nu bate vîntul/ să mă închid acolo unde mă înţeleg atît de bine cu mine însumi/ ca doi buni prieteni la un pahar de vin lîngă şemineu/ seara în întuneric/unde nu mai am nimic ce să îmi reproşez (…) p. 9

Sunt poemele din cartea apărută în 2006, la editura Grinta, Cluj – Napoca, cu un lector profesionist, Alina Manole, cu o prefață plină de entuziasm sub semnătura scriitorului Alexandru UIUIU, dovezi adevărate de inteligență emoțională, poeme puternic afiliate afectului auctorial. Dar ele păstrează ceva, nu se destăinuie până la capăt, rezervându-și dreptul de a apela la toate mijloacele stilistice pentru a cuceri atenția și de ce nu admirația. uneori cînd privesc foarte atent pot vedea/ timpul trecînd ca un şnur luminos şi rece/ prin fisurile dilatate ale spaţiului/ se aude bach aproape imperceptibil/ aerul îngheaţă spirale violete pe stîlpii pămîntului/ aşezat ca o tipsie de aur bătută în mii de circumvoluţiuni/ trenurile se opresc în gări/ focurile mor înfrigurate/ iar valurile îmbrăţişează porturile într-o tăcere neverosimilă/ iubirile noastre încetează să mai existe/ inimile devin un fel de ceşti aproape străvezii (…) p. 17

Erosul se fugărește prin versurile lui V. Titarenco cu Agape. Din fiecare întorsătură de conjuncturi ambientale poate izbucni conștientizarea prezenței divine în viața autorului. O prezență pe cât de discretă pe atât de puternică și dominantă. (…) suna întruna ca o toacă a mănăstirii de surzi/ suna de undeva de sub lemnele rînduite frumos în pîntecul căruţei/ suna dumnezeu să îmi spună că iadul e pe încălzire centrală/ iar la poarta raiului mă aşteaptă cursa de bahamas/ suna dar eu aveam mîinile ocupate cu treabă/ am isprăvit de cumpănit istoriile mari şi cele mici/ am îmbucat o ţîră de pită cu slană/ am dat bice cailor/ şi am pornit/ pînă la iordan mai era cale lungă/ sau cam aşa se vedea de pe deal. P. 42 … aici parcă în dialog cu Elisei…

Nostalgia, impunătoare, se afișează dezinvoltă, transparentă însă cât de fin redată într-un poem care m-a cucerit definitiv încă de la prima lectură: îmi beau yerba mate încet/ ritual al singurătăţii/ fără lacrimi şi fără întrebări/ aproape inconştient/ în această înfrigurată/ tăcere a ţării de foc/ stîncile mării desenează/ întunecimi bizare/ insule înnegrite de lavă/ eu şi nălucile lor/ zei ai pămîntului răsturnat/ în cenuşa unui foc de vreascuri marine/ rămăşiţe ale ultimelor corăbii/ doar spre seară/ bătrîne foci/ îşi latră speriate umbrele/ apoi ceaţa îmi acoperă coliba/ ca o mînă de ciclop uriaş// e aproape noapte. (yerba mate II)

Aș fi nedrept să nu amintesc că există particularități ce țin de psihologia poetului, cum ar fi agathosune, kresthotes ori macrothumia ce îmbie la recitire, o recitire cam ca aceasta, când relecturându-i poemele mi-am făcut plinul inimii sau mai bine zis pofta ei.

Noaptea e frumoasă și nu aș vrea să termin aceste rânduri către voi, despre poetul Virgil Titarenco, fără a mai cita dintr-un poem. Prin urmare: fericirea este ca sinuciderea/ niciodată nu vei găsi prea mult curaj pentru ea/ o vei privi mereu ca pe un spectru pe chipul celorlalţi/ cei care deşi nu merită au/ deşi nu cred pot/ deşi nu sînt sînt apoi vei înţelege dincolo de gînd/ că în asprimea scoarţei sale/ fiecare copac ascunde o luntre pe care ţi-o trimite dumnezeu/ în oraşul de la marginea pustiei/ în fiecare zi de marţi/ niciodată vineri p. 93

E cam pustiu orașul la ora aceasta, mă încearcă somnul, dar dacă am fi concitadini, nu aș refuza o plimbare peripatetică cu Virgil, printre zgomotele înăbușite ale aleilor, printre luminile reclamelor însingurate, printre cupluri îndrăgostite, întârziate, vorbind despre ceea ce ne macină pe noi oamenii și poate câte altele, uitând de zilele în care nu facem decât să ne asigurăm traiul. Simt însă că această plimbare a avut deja loc.

Revistă literară: