Întors din concediu, m-am reobișnuit cu greu cu scârțâitul asurzitor al metroului, cu amărâții adunați în jurul canalului, undeva prin cartier, care umflau și dezumflau ritmic punga cu aurolac.
Zile în șir am încercat să scriu, am tastat și am șters, am înlocuit paginile din Word cu foi A4, însă nu am reușit. Sub unghii mai aveam încă nisip din ultima cetate vizitată.
Apoi într-o noapte am găsit o altă noapte mai veche, în care, stând în veranda bunicii, la capătul trotuarului mărginit de viță de vie, l-am schițat: o umbră de nas, înălțimea frunții, dincolo de ea una-două trăsături, care îmbinau colericul cu melancolicul și nășteau un personaj vag, căruia neapărat trebuia să nu îi dau viață continuă, ca să nu mi se întoarcă împotrivă.
Mi se întâmplă de fiecare dată când rămân singur. Stau printre personaje și le simt ura. De nu le-aș lega s-ar ridica și mi-ar cotropi mințile. Cine știe unde aș ajunge cu atâtea voci între tâmple?
Vroiam eu demult să adun toate religiile vechi și să le transform. Să ofer un cult nou, mulat pe spaimele și graba altui om decât cel dinainte. Să nu îl plictisesc cu ore pierdute prin clădiri sacre, să nu trebuiască să pupe mâna unor oameni bătrâni, susceptibili de credință habotnică, fără logică sau bunătate în spatele amenințărilor cu mânia cerurilor. Să poată să se trezească dimineața și să fie atât de plin de noua religie, încât să se ducă pe balcon și, înainte de a sorbi din cafea și de a-și aprinde țigara, să închidă ochii și să mulțumească noului dumnezeu pentru că pomul dinspre parc are un verde viu si foșnește, contrastând cu peisajul static din spatele crengilor, că în jur albastrul se diluează cu cât se apropie de orizont și că acum, când se închină, simte așa o mulțumire sufletească, de parcă întreg universul i-ar ura să petreacă o zi bună în sânul minunilor pământești.
El avea să fie centrul acestei religii. Recunosc că nu am avut multă îndemânare și n-am reușit să creez un stăpân unicat, un prototip. Era mai mult o acumulare de dumnezei vechi.
Iar ca puterile sale să fie clar conturate, să poată influența, apoi să trimită în lume discipoli, i-am dat și ură și răzbunare. Cineva prea bun întotdeauna va fi răpus, niciodată nu se va ridica pe spatele mulțimii încovoiate, îngenuncheate în fricoasă obediență.
Citisem despre “molk”, uciderea rituală de copii, la fenicieni. M-am gândit: de ce nu ar primi și personajul meu un astfel de semn de ascultare totală?
Știu că renunțând la călugării și fețele bisericești și închinarea absolută față de cele creștine, islamice, animiste, budiste și altele și altele și altele, nu făceam decât să mă întorc la ele.
Schimbam forma. Nu mai sărutai mâna bătrânului reprezentant al lui dumnezeu, însă îți ofereai primul copil ca ofrandă, din cale afară de bucuros, în căușul palmelor din bronz ale unei statui uriașe, ridicate în Piața Armelor.
Cum să mulțumești altfel creatorului tău decât dăruindu-i propria creație?
Unele dintre acestea le-am scris și simțeam tot mai mult cum el, personajul, începea să iasă din pagină, să prindă putere. Îmi dădea fiori nerăbdarea lui de a se întrupa.
Ostenit, spre dimineață l-am lăsat neterminat în mijlocul unui vocabular cu copertele galbene. Caietul l-am așezat între alte două cărți, ca să fiu sigur că nu scapă de acolo. Într-un alt vocabular identic îl lăsasem tot pe el, însă mult mai puțin conturat, în casa bunicii, la Bacău.
Am mai fumat o țigară apoi m-am dus în dormitor, am tras jaluzele și m-am aruncat în pat. Nu știu când am adormit.
A doua zi filele caietului erau goale de parcă niciodată vârful unui pix nu ar fi încercat să le umple cu înșiruiri de propoziții și cuvinte tăiate. Am răscolit toată biblioteca, volum cu volum, sperând că poate n-a avut timp să fugă din casă și încă se mai ascunde pe aici pe undeva.
Nimic.
Într-un târziu am găsit un bilet mototolit în sufragerie, cu scris alungit și înflorituri la fiecare început de frază:
“De azi noua ta religie va intra în lume. N-are rost să mă cauți. Poate îți voi face rău. Mai bine fii unul dintre adepți. Cândva te voi numi apostol și te voi trimite să slujești.
Te mai rog ceva. Știi că n-ai avut puterea și răbdarea să mă termini și că încă sunt predispus la răni. Am luat cu mine călimara ca să pot să-mi înnoiesc sângele. Dacă nu e deranjul prea mare, mi-ar fi de folos să ascunzi sub Podul Câinilor cu un Ochi, lângă cazanul unde știi că se adună orfanii orașului, câteva tuburi cu cerneală roșie. Vreau ca sângele meu să nu difere de al altora, să nu atrag atenția decât atunci când voi fi recunoscut oficial drept dumnezeu. Orice ajutor de acum mă va face îngăduitor mai târziu.
Cu bine scriitorule,
dumnezeu”
Nu terminasem de citit biletul când telefonul sună asurzitor, precum urletul unui câine în singurătatea ogrăzii. Presimțirea mi se adeverise. Mi s-a spus că la Bacău, în casa bunicii, noaptea trecută cineva spărsese un geam și ieșise sau intrase.
Al doilea personaj al meu, de fapt tot el, același dumnezeu, însă mult mai periculos, pentru că, fiind abia schițat, nici eu nu-i cunoșteam slăbiciunile, scăpase și se ascundea cine știe unde, cât mai departe de mine.