Nu mă mai pândesc frumoasele străzii
când trec pe sub ferestre,
să mă aştepte sub teiul înflorit
pe o bancă unde azi odihnesc.
Toate-s plecate, au luat timpul cu ele
spaţiul e gol, florile ofilite, pustiul întins.
Au mai rămas câteva amintiri
să întâmpin toamna cum se cuvine,
strâng avutul acasă.
Ploile-s lungi, nopţile în creştere
femeia adâncită-n gânduri.
O cumpătată preoteasă a toamnei
pune în rafturi fiecare gest,
şterge tristeţea ca pe un praf
şi seamănă încredere
în ungherele inimii mele sărace.

Păsări zburlite înving frigul şi ceaţa,
aşteaptă minunatele ninsori,
le chem cu firimituri de pâine.
Simt cum bucuria
topeşte iarna din inimă
şi femeia întreţine focul.