hai copile cărăuș
că teama-i ca zaua grea
nu toți știu a o purta
ia de-aici, ia de colea, poartă tu și spaima mea
du-le-n codru-ntunecat
să aibe de mestecat,
doi vârcolaci și-un moroi
să nu mai vină la noi
noaptea-n pat.
am plecat, și am cărat,
munți de teamă și de spaimă
cu ochii arând pământul
să semene în zori Vântul,
bob de rouă rupt în două
cu piciorul măsurat,
să nu greșesc la arat
aș sta și m-aș răsufla
dar povara e prea grea
pas din pas în noapte crește
și puterea mi-o sleiește
arc de stele încordat
noaptea trasă
mă apasă,
mai ceva ca teama groasă
pas pe pas în noapte plină ce sapă la rădăcină,
din pădure, șoapte sure mă-nconjoară
și mă scade la povară
vârcolacii-mi iau colacii
spaime molfăie moroii,
și de-atâta ușurare
îmi ridic ochii spre soare
unde-i teama?
nici o urmă
pricolicii strânși în turmă
fac toți câte-o reverență
să fie coincidență?
în pădurea de coloane
cerul se turtea-n tăcere,
și prin gura întredeschisă
muțește părea a cere:
Dă-mi și mie o-ntrebare…
Oare?