lungul șirag de mătănii
venea după mine cu pre-supuse lucruri invizibile
odată cu acesta și absența ta țintuită suficient
ace înfipte de tine în corpul meu
punctele ochite și lovite
deschise forțat lucrurile se goleau altfel
nici măcar nu-și smulgeau metalul
erau zile când din epiderma mea ghimpată
înspre tine
se ținea lanț
singura linearitate a unei iubiri
liberă să nu rămână
nici plină de sine nici goală

ace la nesfârșit și îndoirea lor în zale
în urma ta lucruri se tot agățau și se inelau apoi singure
întreaga mea rochie
până la glezne
cu care trenam
peste mătănii cu altă umplutură

oricum nimeni nu se întoarce de acolo vreodată destul de uman
îmi spuseseși odinioară
ca o verigă lipsă