sub rochia de nichel sânii ei caută o ieşire
cum ochii ei roşii, opaci, peste întinderi, lumina.
ca un bici, părul se izbeste de pulpe,
când saltă pe calul solar.

nici amintire să-i tulbure calea,
nici bucurie să-i desfacă dinţii ce-i muşcă din buze,
nici aer să-l tragă în piept
să-i sară copcile,
şi sânii se zbat, caută viaţa;
încă în ei o lucire, dorinţa
şi urma lăsată, cândva, în femeie –
ecou ce se stinge când calul nechează
în zeci de octave,
copita nervoasă împrăştie nori roşii de praf.

se tem coloniştii de-armata ei slută,
de-ntunecaţii ce sânge şi carne poftesc;
de arcul ce-l poartă la şold această meduză,
de ochii ei ce îngheaţă suflarea,
se-ascund din calea-i sub roşii întinderi,
dar ea îi vânează, nebună, pe toţi;
turbată voinţă sub fruntea cea palidă
şi-n ochiul ei mort.

dă chiot şi ceata flămândă încolţeste
nefericiţi colonişti,
cum cerbul în vale, şi colţii îi sfâşie,
sângele curge izvor –
- dar setea nimic nu-i astâmpără –
sânii se zbat, freamătă-n ei fărâma de viaţă
şi lapte tâşneşte,
peste câmpia aridă răsar flori,
Marta calul struneşte şi calcă în urmă-i
iar viaţa plăpândă se stinge în praf.

târziu, când pleoapele vinete se lasă pe ochi,
nisipul îi mângâie pulpele zvelte
şi sânii ei plini, sub tunica de nichel,
vuietul nopţii parcă-i aduce aminte o mare;
simte cum valuri i-aştern spuma pe tălpi,
iar glasuri sprintene-o cheamă, o caută:
“- Artemis, soră a noastră, hai să pornim în păduri,
să vânăm căprioare şi cerbi,
să bem din izvoare şi-n unda lor repede
să ne lăsam mângâiate,
luna ne fie de veghe; hai, surioară!”

ca o poveste, înfriguraţi,
în tuneluri în care se-ascund,
câţiva mai spun despre o Marta,
adusă aici cu secole-n urmă,
înainte de întâia cădere,
sau poate-nainte de tot,
prinţesă senină însoţită de o ceată de tinere fete,
colindau împreună prin grădini şi păduri,
dar nimeni nu ştie
cum moartea-a cuprins, ca o plagă,
planeta cea roşie.

şi sânii-i se zbat, caută viaţa
şi nimeni nu ştie
cum totul se poate întoarce
căci, vorba poetului,
viaţa-i un vis.