îngerii se odihnesc în jurul mesei
unul strânge firimiturile și le aruncă păsărilor
și-au desfăcut aripile scuturându-le în lumină
scriu pe coli aproape transparente teorii ale lor
nu mai știu dacă sunt oameni cărora le-au crescut brusc aripi
oameni obișnuiți, răsfirați într-un amfiteatru
în fața cărora literele și cifrele se îmbibă cu mir
au o tablă și o mulțime de căsuțe
unde bănuți cu viață stau la încolțit pe întuneric
1 candelă=1 suflet în lacrimi + lumină
în colț, unul cârpește hainele cu frunze
un țipăt și pe o scară nevăzută urcă un înger adunând resturile unei făpturi mici
le ține strâns între cutele hainei ca într-o pestelcă
un cordon ombilical în jurul căruia suflă toți
cu aripile lor deodată translucide acoperă a boltă trupul mic
zbătându-se
plutesc în jurul lui ca niște sfere mici
luminoase
copilul scâncește
între durere și bucurie
nici îngerii nu mai sunt bătrâni sau tineri ci sunt toți la fel
ochi mari ascunși după aripi lăcrimânde
nu mai sunt cuib ci poate doar un pod de palmă cald
amintind de mama
sub aripile lor un copil începe a se coagula
oasele lui mici
de pasăre
prind putere
îl lasă să crească sub cercuri de raze ce nu apun

și cerul îmi pare o broboadă veche
roasă de atâta purtat
prin găurile ei văd noaptea stelele ca o lumină cernută prin sită
una scursă prin pânza rărită
și de-acolo,
de sus
îngerii coboară fericiți ca de pe un deal cu tălpici de zăpadă
mâinile cioturoase împletind din nuiele bice și punți
coșuri pentru două pâinile și cinci peștii lumii
și un leagăn din frunze ce prind a gânguri