Aș fi vrut să vă spun o poveste însă nu mai știu de mult timp,
De pe când moțăiam pe scaunul roșu cu spătar lung
Și stăteam ghemuită numărând pe degete visele ca pe durerile de dinți.
Spuneam că o să mă vindec dacă visez,
Ca o să-mi adun bucăți de întuneric și lumină,
O să fac o păpușă mare ca să nu mai aibă criză de colici dacă ar fi mică.
Mama știa mai bine, mama plângea.
Aș fi vrut să nu .
Eu stăteam în locul meu într-un unghi perfect cu cerul,
Tavanul mereu umplut cu igrasie
Căpăta culori întunecate, se modelau în monștri ,
Noaptea se scurgeau pe pereți,
Eu aveam cearcăne ca pungile de apă doar că lipseau peștii roșii
De la magazinul din colț.
Tata zâmbea, tata mereu știa dar nu ajungeam niciodată unul lângă altul
Să ne spunem, să știm.
Eu rămâneam copia palidă cu ochii mari pe un spătar roșu,
Decupam personaje din revistele cu desene animate,
Le înșiram pe pat și era ca la teatru,
Eram mama, eram tata, eram fratele, sora, matușă, unchi,
Eram păpușarul copil înainte de tulburarea apei.
Să nu mă cerți dacă nu vei înțelege
Oricum dacă ridici o mână te văd și mă fac un pitic,
Promit că o chem pe Albă ca Zăpada
Că și ea a învățat să facă minuni după ce a plecat cotoroanța.

Nu puteam să mănânc. Mama știa, mama plângea.
Aș fi vrut să nu.
Uneori o vedeam în halatul alb deși ea jura că e roșu,
Cu ochii triști ca un amurg, cu basmaua lucioasă peste care alunecam în somn.
Respiram greu și o alungam și nu vedeam doar simțeam cum îmi împletea prin păr cozi lungi.
Îmi împăturea hainele de parcă mă pregătea mereu de plecare.
Atât de repede treceau zilele,
Mi se făcea frică fără să știu.
Mama îmi cumpărase o rochie ca de bal, alb-gălbuie, mă îmbrăcam
Și-mi venea să dau mâncare la pui necopt ce eram.
Stăteam la măsuța cu trei picioare din lemn de brad de la bunica,
Bunicul avea ochi albaștri dar nu îl văzusem niciodată.
Mama spunea că da, a adus o dată iepuri în casă,
Au ros ce era de ros și au plecat. Cu tot cu bunic.

Nu îmi plăceau porcii, mi se părea mereu că țipă
Îmi luam caietul de muzică și trasam stridențele vocale
Iar noaptea îl puneam sub cap să nu adorm de tot.
Dimineața îmi băgam mâinile în cerneală roșie și alergam după găini
Iar curcanii alergau după mine.
Mama mă vedea. mama plângea. mama știa.
Aș fi vrut să nu.
Mă așezam apoi sub bolta de viță cu o cană de lapte la picioare
Peste care treceau mustățile pisicii negre cu boabe albe la urechi.
Fluieram tare și iar nu mai puteam să respir și îmi vâjâiau urechile
Iar aerul se îmbiba cu oțet și dintr-o dată totul era ținut sub vrajă.
Trupul meu era o baghetă magică ce oprea timpul,
Mama îmi săruta un deget, apoi altul și altul,
Tata mă lua în brațe și mă așeza în leagănul cu scârțâit de dimineață.

Ionică era prietenul meu, nu știa să vorbească, era vecinul tăcut
Cu ochii de chinezoi și nu-i plăcea să se spele pe dinți,
Ridica mereu degetul și-mi arăta păsările crescând sau micșorându-se în văzduh.
Am întrebat-o pe mama de ce tace. Ionică. mama plângea. mama vedea. mama știa.
Aș fi vrut să nu.
Nu înțelegeam nimic din tăcere dar îl priveam cu ochii mari,
Îi întindeam un omuleț de hârtie din benzile desenate și zâmbea.
Uneori se ridica, își țuguia buzele și se lupta cu zmei nevăzuți sau poate...
Alteori rămânea cu gura întredeschisă și vedeam cum îi curge saliva, ușor, pe bărbie
Iar ochii lui negri de chinezoi se pierdeau în adâncuri de cer.
Mi se făcea frig sau frică, niciodată nu am știut care e diferența.
Ionică se ridica brusc, mă privea cum tremur și izbucnea într-un râs isteric,
Râdeam și eu, doar mama plângea.
Mă punea la soare dar eu fugeam sub nucul cu brațe întortocheate și mă întindeam pe burtă
Numărând furnicile și gândacii, firele de iarbă care îmi intrau în ochi
Apoi fugeam la oglindă sperând că verdele se ia.
Insă nu azi, poate mâine, îmi spuneam și oftam, îl luam de mână pe Ionică
Și alergam. Obrajii erau albi, fără urme.

Într-o zi unchiul a venit pe la noi, nu semăna cu cel decupat din desene,
Avea părul cenușiu, brațele strânse cu umerii de gât și vorbea în rafale,
O ploaie lichidă, umezind tot în jur.
Îi spunea tatei bancuri cu miriapozi, nu am înțeles niciodată,
Tata râdea, mă chema lângă el și își vâra degetele noduroase în părul meu
Apoi mă trimitea la joacă. Acolo unde nu era ploaie.
Ionică scotocea printre chitanțele mamei și își punea strâmb ochelarii ei la ochi.
Eu râdeam și abia îmi târam picioarele, ridicam cioburi de sticlă, le zornăiam în pumni
Și-apoi le aruncam în sus să le văd cum strălucesc în soare.
Îi spuneam mamei că mi-au intrat bucăți ascuțite la inimă și plângeam.
Mama știa. Ionică se uita lung la noi amândouă și apoi dispărea,
Apărea deodată de nu știu unde cu bucăți mari de pământ pe el,
Eu începeam să râd și-i spuneam că va crește iarba
Și va fi un omuleț verde cu ochii lui aruncați pe un petec albastru de cer.

Nopțile miroseau a plăcintă cu dovleac și-mi îndesam sub pernă nasul, mâinile, hainele,
Auzeam cum trosnesc oasele ca și cum se stingeau stelele pe cer
Și îmi plăcea să beau apă când era luna plină.
Cearceaful cu flori de liliac rătăcea pe la picioarele vineții iar cămașa
Rămânea pe zi ce trecea mereu mai scurtă,
Făceam cu ochiul apei, știam eu, știa și ea.
Mama dormea și respira aproape șoptit și poate visa
Visul acela de viață lungă, liniștită ca un tablou cu ramă înflorată,
Copilăria lentă și magică ca o oglindă dintâi.
În casa de alături Ionică țipa, mă întrebam când doarme ochiul de chinezoi,
Îmi astupam urechile și promiteam că a doua zi o să îl cert,
Că o să dau jos iarba aceea verde și o să-l alerg cu bățul prin grădină
Mi se făcea sete, din ce în ce mai sete și leșinam și mă trezeam
Și totul îmi părea un miraj și vedeam iepuri, ochi albaștri,
Păsări cu aripi verzi iar lângă mine omuleți mici din hârtie,
O perdea albă, uscată și bucăți mari de cer.

A doua zi însă, Ionică nu a mai venit , nu știu dacă a plecat el sau am plecat eu.
Știu doar că mama, cu basmaua neagră, lucioasă, peste care alunecam în somn,
plângea.