poveste

Fi-vei oglinda sufletului! Mi-au spus ursitoarele la nastere
Si am crescut apasat de aceasta sarcina-obligatie
Toata lumea privea si-si intorcea capul ingrozita sau plina de scarba
Asa ceva nu mai vazusera pana la mine.
Credeam ca toti or sa se bucure ca-si pot admira sufletele
Dar cei mai multi fugeau din calea mea sperand sa ma vada mort.
Sau sa nu ma mai vada. Eram ca un blestem crescut in carne
Si m-ar fi alungat din cetate
cu pietre
dar cum nu puteau, ma evitau.
Mi-am luat destinul in traista si am iesit pe poarta cetatii
urmarit cu coada ochiului de toata suflarea. Luasem calea pustiului.
Dihaniile se oglindeau si chiar cautau cu prietenie vedeniei.
Florile se opreau cu bobocii la gura nevenindu-le sa creada ce vad
Pasarile vedeau cerul prefirat prin aripi de ingeri
Si revarsau cantari de multumire.
Pana si norii se intindeau sa se vada aranjandu-si barbile.
Numai noaptea scrasnea imbufnata ca ea nu vede nimic
Si nici macar stelele cu lumina lor nu-I erau de vreun ajutor
Si ca sa nu se mai impiedice de mine
m-anghitit gandindu-se
ca-n atata intunecime cat-a strans
mi s-o duce toata puterea
uitandu-mi rostul.

Ce se întămplă cînd omul își deschide sufletul ?
Se face bine.

neterminata....