Am furat din sufletul unui copac atât cât să îl desenez cu tuşe negre şi roşii în alfabetul nevăzătorilor. Deoarece negrul şi roşul sunt bune pentru benzi desenate şi pentru sloganuri sau firmamente sau chiar vestimentaţie. Sunt culori care se rotesc pe roata olarului. Sunt culori care aleargă una pe cealaltă. Între timp orbii descifrează de-a lungul vieţii sensul negrului şi roşului, iar Homer încă mai călătoreşte din cetate în cetate.

- I-am schiţat coroana rotundă ca şi cum aş da bineţe cu vorbă blândă unui cerşetor bătrân când mustesc stelele pe înserat la vremea mulsului.
- I-am desenat umbra la dreapta ca şi cum soarele răsare de partea inimiii mereu sau ca atunci când îţi strigi numele într-o fântână săpată în piatră.
- Am desenat câteva fructe între crengi şi unele căzute la întâmplare precum bucuria merelor în bradul de Crăciun, precum odihna cosaşului la prânzul mic să-i fie de haznă pita cu slană şi ceapă.
- Am desenat mai multe suflete de păsări dând roată pomului ca atunci când deretici în casa unui vecin sărac sau speli rana celui mai sărac decât tine pe marginea unui pat vechi de spital.
- Am furat din inima unui măr auriu atât cât să nu îmi crească aripi, acele aripi neînsufleţite pentru cerurile albastre-reci unde cresc doar copii cu manşon de nurcă şi flori de gheaţă pe care nimeni nu le copiază.

_______________________________________________________________________
Σ= am murit şi eu aproape fără să mă schimb în oglinda din perete sau cea din poşetă. Cei care au pătruns sub pielea mea au înţeles de ce cuiele oglinzii nu m-au durut defel. Totul era atât de frumos încât plângeam, toate lucrurile bune şi frumoase erau atât de pline de ele însele, încât era Schimbarea la faţă şi mă împărtăşeam în fiecare zi. Numai că în lumea oamenilor vii doar argintul contează în spatele oglinzii. Niciodată lumina sufletească. Săracă şi hămesită, cu aceleaşi haine de zeci de ani, am fost lăsată în plata Domnului, fiindcă era peste tot la modă zicala că „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”, atât în ţară cât şi peste mări şi ţări...şi toţi deveneau oameni cu cerul gurii negru şi limba şi gingiile roşii. Mie mi se părea monstruos, lor li se părea normal. Trăiam într-o îndelungată perioadă de pace şi nimeni nu era recunoscător; toţi loveau şi mai rău, şi mai haini şi lacomi faţă de cei năpăstuiţi, să ia şi pielea de pe ei. Şi legile la fel, loveau mai ales în cei săraci şi neputincioşi. Timp de peste patru decenii mi-am tocit şi eu genunchii pe treptele bisericilor, în lumea în care oamenii uită că totuşi cărţile bune spun adevărul. Un alt “Magazin de antichităţi” îşi va închide porţile.
.