Femeia.
Femeia doar se amăgeşte că nu se va îndrăgosti niciodată. De fapt, îşi face curaj să nu se dea de gol. Focul ei arde rece, aparent fără degajare dinspre interior. Nu-i place să se simtă cât de intens iubeşte. Îi pare prea riscant. O dezgolire a intimului. Îi este frică de ceea ce ar putea spune bărbatul. Nu-i place ca el să creadă că îl urmăreşte, că îl doreşte, că vrea să fie al ei. Numai al ei. Etern. Că singurul lucru de pe lume pe care îl doreşte cu adevărat este el, bărbatul. Că vrea să fie stăpâna şi sclava lui. Extazul şi agonia. Şi atunci, acţionează contrar dorinţelor ei posesive, măcinătoare. Joacă teatru, falsează, minte, trişează considerând că trebuie să-l ţină mereu sub control senzual riguros, să-l ţină mereu în starea de îndrăgostit ireversibil, să fie mereu altceva, altcineva. Spasmele iubirii se produc fără vreo arcuire pe chip care să-i trădeze sensibilitatea, fragilitatea, vulnerabilitatea.
Femeia nu este o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului, ci ea luptă cu izbucnirile interioare, se înfrânează, nu se expune. Îşi repugnă accesele sexuale. Dragostea înteţită i se pare o anomalie, ceva paroxistic. Se stăpâneşte vrând să dea impresia că este de piatră. Că nu se înfiorează la orice zefir de dragoste. Asta pentru că nu-i place să-şi demaşte sinele. Să-şi trădeze deficienţele sufleteşti, slăbiciunile: timiditatea, teama, neputinţa. De aceea, se încăpăţânează să nu cedeze la drăgălăşenii, la mângâieri, la atingeri. Ar fi în stare să pună pariu – chiar pe iubire – că ea nu se va îndrăgosti vreodată. Nu în felul în care citeşti prin romanele de dragoste ale romanticilor ori vizualizezi prin filmele de epocă.
În romanul “Rătăcirile fetei nesăbuite”, Mario Vargas Llosa descrie erotismul într-un fel nici pătimaş, nici greţos, nici fad, nici exaltat, nici prea liniştit, nici prea revoltător, dimpotrivă, folosind un limbaj sincer şi dezinvolt, la modul plăcut, sensibil, veridic, năucitor de poetic, seducător, aluziv-eluziv, derulând secvenţe precum fâşiile de lumină scăpând prin fante infime.
Acesta stăpâneşte un rafinament al descrierilor caracterelor, înfăţişărilor, cadrelor, profilelor psihologice, situaţiilor, momentelor erotice, planurilor istorice, social-politice şi culturale. Pe parcursul romanului se întâlnesc multe astfel de secvenţe delicioase, indiferent că reprezintă partea pozitivă ori negativă a lucrurilor. Discurs elegant, lejer, apetisant. Te fascinează. Trăieşti intens fiecare cuvânt.
Acţiunea se desfăşoară în mai multe planuri social-politice şi geografice şi reflectă mai multe caractere şi caracteristici care constituie porţiuni substanţiale din viaţa personajului principal-povestitor, Ricardo Somocurcio. Toată ţesătura erotică porneşte, se ramifică şi creşte în jurul “fetei nesăbuite”, ca o lenjerie intimă fină, cu broderie de mătase.
Cine este ea? Ea este o femeie de femei. Mai întâi, Lily, micuţa chiliană din Santiago. Apoi, tovarăşa Arlette, luptătoarea de gherilă. În continuare, madame Arnoux, Mrs. Richardson, Kuriko... Ea e fata “cu ochii de culoarea mierii arse”.
Povestea începe într-o vară fabuloasă în care s-au întâmplat lucruri extraordinare, o vară a declaraţiilor de dragoste, o vară în care “s-a produs o asemenea reaşezare sentimentală în cartier încât eram zăpăciţi de-a binelea; iubirile se desfăceau şi se refăceau, iar la plecare, la chefurile de sâmbătă seara, perechile nu mai erau întotdeauna aceleaşi de la venire.”. În cartierul Miraflores din Lima a venit “Pérez Prado cu orchestra lui formată din doisprezece virtuozi, ca să însufleţească atmosfera carnavalurilor dansante...; s-a organizat un concurs naţional de mambo în Piaţa Acho şi a fost un mare succes...”. “Dar cel mai însemnat fapt din vara aceea a fost apariţia în Miraflores a două surori dintr-o ţară îndepărtată, Chile – prezenţă provocatoare şi inconfundabil fel de a vorbi: pripit, mâncând ultimele silabe ale cuvintelor şi sfârşind frazele cu o exclamaţie aspirată, ce suna ca un “păi”, înnebunindu-i pe toţi miraflorinii care trecuseră de la pantalonii scurţi la cei lungi. Iar pe mine, mai abitir decât pe oricare dintre ei.”. Aşa facem cunoştinţă cu Lily, micuţa chiliană, “ce mai fată!”; “dansează ca o Tangolele”, într-un ritm “ameţitor, cu multă graţie, zâmbind şi fredonând cuvintele cântecului, ridicându-şi braţele, arătându-şi genunchii şi unduindu-şi în aşa fel mijlocul şi umerii încât trupul întreg, apetisant şi cu atâtea rotunjimi sculptate pe fustele şi bluzele ei, părea un zbucium, o vibraţie, o totală contopire cu dansul”. Ricardo se îndrăgosteşte lulea de Lily. În vara aceea îi face trei declaraţii de dragoste la care aceasta rămâne insensibilă. Îi plăcea totul la ea, dar mai ales cum vorbea. O descrie ca fiind “glumeaţă şi originală, cu intonaţia şi muzicalitatea ei, atât de diferită de timbrul peruanelor, cu expresiile, ocările şi vorbele de duh”. Ajunsese aşa de înamorat, încât prietenii îl luau peste picior: “Eşti terminat, sfrijitule”, “Eşti vânăt, pricăjitule”, “Te topeşti de atâta dor, amărâtule”. Dar era “nemaipomenit să stai lângă ea, să-i vezi pletele dansând când dădea din cap, ochii ştrengari de culoarea mierii arse, să-i asculţi vorba deosebită şi să-i zăreşti, ca din întâmplare, în decolteul bluzei mulate, sânii mici care se insinuau deja, rotunzi, cu sfârcuri fragede, şi precis tari şi delicaţi ca nişte fructe proaspete.”.
Autorul aşază potrivit planurile de amor în contextul poveştii şi are un dar deosebit de a imprima realism şi acţiune acestora, de cele mai multe ori nelipsind intriga, ironia, umorul. Spre exemplu, momentele de la cinematograf: “... şi chiar dacă nu se putea spune că în întunericul din sală ne giugiuleam ca alte perechi mai vechi – a te giugiuli era o formulă în care intrau şi săruturile obişnuite şi linsul cu limba şi mozolelile ce trebuiau mărturisite preotului în prima zi de vineri a lunii, ca păcate capitale – Lily mă lăsa să-i sărut obrajii, lobul urechilor, colţul gurii şi câteodată îşi împreuna preţ de o clipă buzele cu ale mele, îndepărtându-se apoi cu o strâmbătură melodramatică: “Nu, nu, asta chiar că nu, Slăbănogule”.”.
Datorită escapadelor fetei nesăbuite, autorul ne poartă prin intermediul lui Ricardo pe trei continente. Porneşte din Peru, ajunge în Franţa, Anglia, Spania şi Japonia. Ne introduce în atmosfera Limei burgheze, a Parisului revoluţionar din anii 60, de hippy London al anilor 70 şi a Japoniei moderne. Dacă l-ai fi întrebat, pe la cincisprezece ani, ţi-ar fi răspuns: “De când mă ştiu am visat să trăiesc la Paris”, fiindcă acolo “viaţa era viaţă”. Se visa să ajungă un avocat şi să plece în vreo misiune diplomatică la Paris, ori poate să se dedice politicii, ca să ajute puţin “acest Peru amărât să redevină măreţ şi prosper”. Cât despre Lily, ea avea alte gânduri. Să ajungă stewardesă ca să poată călători gratis în toată lumea, ori să călătorească şi să cunoască toate ţările. Poate chiar să ajungă artistă de cinema, numai că n-o să fie niciodată de acord “să filmeze în bikini”. Lily era, în realitate o fată săracă lipită, aşa cum avea să-şi dea seama Ricardo mult mai târziu, puteai să-i numeri pe degete articolele de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Cu toate acestea ea şi prietena ei, Lucy, erau “grozave, moderne, isteţe” şi erau invidiate pentru că se aflau “mereu în centrul atenţiei şi băieţii toţi făceau roată în jurul lor, în timp ce altele...” erau “năzuroase, înapoiate, învechite, habotnice şi complexate”. De fapt, fetele din cartierul Miraflores din Lima simţeau faţă de chiliene “fascinaţia exercitată de cobră asupra păsării hipnotizate înainte de a fi înghiţită, păcătoasa asupra sfintei, diavolul asupra îngerului.”, invidiau libertatea pe care n-o aveau.
Lily era pentru toată lumea din Miraflores un mister care avea să fie descoperit la sindrofia pentru aniversarea dolofanei Marirose Álvares-Calderón, când mătuşa acesteia le-a descusut şi pe ea şi pe prietena ei, Lucy, cu privire la provenienţa lor şi a declarat pe faţă că erau peruane get-beget: “Fetele astea n-au pus piciorul în viaţa lor în Santiago şi sunt tot atât de chiliene cum sunt eu tibetană!”. S-a lăsat cu tot felul de bârfe, scenarii, invenţii până când cele două chiliene “au încetat să mai existe” şi alte evenimente au captat atenţia localnicilor. Apoi, nimeni nu a mai auzit nimic despre “paţachine”. S-au făcut uitate. Este prima dispariţie a fetei nesăbuite. Aveau să urmeze mai multe.
Toată această poveste de dragoste este presărată de apariţiile în prim-plan ale câtorva personaje din viaţa lui Ricardo Somocurcio care fac subiectul unor situaţii politico-economice şi social-culturale între anii 1950 şi 1990, aproximativ: Paul, luptătorul de gherilă; hipiotul şi pictorul de cai, Juan Barreto, fostul său coleg de la Colegiul Champanat; Salomón Toledano, tălmaciul de la Château Meguru; Simion şi Elena Gravoski şi copilul lor fără voce, Yilal; Arhimede, constructorul de “spargeval” şi Marcella, scenarista, precum şi alte figuri de o importanţă mai măruntă sau nu neapărat, dimpotrivă care intervin în momente speciale pentru ca povestea să ia o altă turnură.
Pe la începutul anilor 60, Parisul trăia febra Revoluţiei Cubaneze. Sosit aici de câteva zile, Ricardo, proaspăt avocat, cu o diplomă eliberată de o universitate peruană care nu impresiona pe nimeni la Paris, şi nici măcar faptul că se descurca foarte bine în engleză şi în franceză, îl cunoaşte pe Paul, “un butoiaş cu picioare”, simpatic, prietenos şi limbut şi care în aceste momente istorice pregătea revoluţia care avea să facă din Peru o a doua Republică Socialistă a Americii Latine. Făcea parte din MIR (Mişcarea Revoluţionară de Stânga). Guvernul cubanez acordase MIR-ului burse pentru ca fete şi băieţi peruani să fie instruiţi în lupta de gherilă. Ricardo se angajează să-l ajute în treburile logistice, cum ar fi rezervarea de camere în hoteluri mizere, transportul bursierilor de la Orly, la micile hoteluri şi pensiuni. Aşa o întâlneşte pe tovarăşa Arlette în care o recunoaşte chiar pe micuţa chiliană. Avea “o siluetă graţioasă, talie subţirică, ten palid şi, chiar dacă se îmbrăca foarte simplu, ca şi celelalte – fuste şi pulovere obişnuite, bluze de percal şi pantofi grosolani, fără toc şi cu barete, cum se vând la piaţă -, degaja un aer cât se poate de feminin, din felul în care mergea şi se mlădia şi mai ales după cum îşi ţuguia buzele groase când punea întrebări despre străzile pe care înainta taxiul.”. Lily se schimbase mult, dar îşi păstrase şiretenia, acel fel “îndrăzneţ, spontan şi provocator”, acea atitudine sfidătoare “în pieptul şi faţa obraznică”. Studiase Literele şi Dreptul la Universitatea Catolică, făcea parte din Tineretul Comunist aflat în clandestinitate şi trecuse la MIR pentru că “era o mişcare revoluţionară adevărată, nu un partid sclerozat şi anacronic”. Din discuţiile cu ea, Ricardo îşi dă seama că atât studiile cât şi faptul că aceasta militase pentru Tineretul Comunist şi pentru MIR nu erau decât o gogoriţă, în contextul în care pe tovarăşa Arlette n-o interesau câtuşi de puţin politica în general şi revoluţia în particular. Îi era foarte clar că se folosise de bursa de combatantă doar pentru a ieşi din Peru şi a călători prin lume, cum îi era visul. Altfel nu ar fi avut nicio şansă, dat fiind condiţia ei umilă.
Urmează prima lor noapte de dragoste, “în cea de-a opta zi din pudica noastră lună de miere”, în Hôtel du Sénat. În culmea fericirii, desigur. Autorul o descrie din nou în termeni speciali, priviţi din pielea unui îndrăgostit incurabil ca Ricardo: “Era foarte slabă, avea picioare bine făcute şi o talie atât de subţire că aveam impresia că i-o pot cuprinde cu mâinile. Sub pata de puf ce-i acoperea pubisul, pielea era mai transparentă decât pe restul trupului. Piele măslinie, cu reminiscenţe orientale, fină şi răcoroasă. S-a lăsat sărutată alene, din cap până în picioare, pasivă ca de obicei, şi a ascultat, aşa cum asculţi ploaia, poemul Material nupţial de Neruda, pe care i l-am recitat la ureche, şi şoaptele de iubire pe care i le strecuram cu respiraţia tăiată.”. După această noapte, tovarăşa Arlette îi spune că va rămâne să trăiască la Paris cu el dacă îi aranjează să nu mai plece în Cuba ca să urmeze cursurile. “Poate sfârşesc prin a mă îndrăgosti de tine”- îi face ea o concesie. Numai că Paul grăsanul – căci în el îşi puseseră amândoi speranţa- nu poate să-i dea drumul, şi-ar crea probleme grave, de care nu are nevoie tocmai acum. Astfel se produce o a doua ruptură între Ricardo şi fata nesăbuită.
Ricardo încă îşi căuta de lucru, avea speranţa să câştige un concurs pentru un post de traducător de spaniolă organizat de UNESCO. Şi asta avea să se întâmple după zile în şir în care fusese năuc şi îşi reproşa că n-a avut curajul să ceară tovarăşei Arlette să rămână cu el la Paris, în ciuda interdicţiei lui Paul.
Munca mecanică şi dificilă de traducător îl făcea să uite de eşecul unei iubiri neîmpărtăşite care avea să-l urmărească, să-l obsedeze şi tortureze mulţi ani de aci încolo. La început, a tradus în spaniolă documente despre mutarea templelor Abu Simel pe Nil sau despre păstrarea urmelor scrierii cuneiforme, descoperite în peşteri din deşertul Sahara, la Mali. Ricardo se apucă în paralel cu munca de traducător să studieze limba rusă gândindu-se că asta îi va asigura o stabilitate în activitatea sa de traducător, rusa fiind una dintre cele patru limbi oficiale la ONU. După o vreme, când nu mai are de lucru, la recomandarea domnului Charnés, se implică în munca de translator la conferinţe şi Congrese internaţionale, la Paris sau în alte oraşe europene. Primul contract a fost pentru Comisia pentru Energie Atomică la Viena, al doilea la Atena, la un congres internaţional despre bumbac.
Despre tovarăşa Arlette, “despre slăbănoaga aia fără sare şi piper” află în sfârşit de la Paul că se presupunea că ar fi în mare amor cu Chasón, unul dintre comandanţii care au făcut istorie. Şi, încercând să-l consoleze pe Ricardo, îi spune: “Tu ştii foarte bine, mie nu mi s-a părut niciodată o tipă care să te dea pe spate. În fine, nu mai face moaca asta că nu s-a sfârşit lumea, bătrâne.” Nici Ricardo nu era convins că aceasta nu era vreo manevră a fetei nesăbuite de a scăpa de instrucţie şi respectiv de anagajamentul luat faţă de MIR.
În contextul politico-istoric dat, Mario Vargas Llosa prezintă cu lux de amănunte pe principalii şefi ai MIR, Luis de la Puente Uceda şi Guillermo Lobatón. Şi acţiunile lor. Dar, să revenim.
Printre altele, Paul îl anunţă că se va întoarce în Peru. Ricardo, mâhnit că prietenul său îl va părăsi, îi spune că va rămâne în continuare la Paris, ca traducător pentru UNESCO. În timp ce toţi cei care vin la Paris vor să devină pictori, scriitori, muzicieni, actori, regizori, să facă doctoratul sau revoluţia, Ricardo nu voia altceva de la viaţă, ci doar atât: să trăiască la Paris. Acesta era adevărul gol-goluţ. Se descurca îndeajuns cu banii câştigaţi şi îşi oferea mici plăceri: filme, expoziţii, teatru şi cărţi. Tot pe atunci a avut un soi de relaţie cu o spanioloaică “îmbrăcată în negru din cap până în picioare” care cânta asemenea Juliettei Gréco, acompaniindu-se cu o chitară în l’Escale, Carmencita. Află de moartea mătuşei Alberta, fără de a cărei generozitate după decesul ambilor părinţi nu ştie ce s-ar fi făcut, chiar de la un unchi de-al doilea, Ataúlfo Lamiel. Are nevoie de un scurt concediu pentru a se întoarce în Peru şi trecând pe la sediul UNESCO ca să-l anunţe pe domnul Charnés, o reîntâlneşte, după aproximativ trei ani, pe tovarăşa Arlette, o “doamnă elegantă, într-o haină de blană neagră, pe tocuri subţiri”. “Cum naiba te mai numeşti acum?” şi răspunsul, arătându-i verigheta de aur de pe mâna dreaptă: “Acum port numele soţului meu, aşa cum se obişnuieşte în Franţa: madame Robert Arnoux”. “Vezi ce-ai pierdut, dacă ai fost laş?”. “Ai pierdut ocazia vieţii tale, Ricardito.”. “Acum e prea târziu, băiete bun. Ce fel de partidă poate fi pentru soţia unui diplomat francez un pişpirică traducător la UNESCO?”. Il asigură că este nevasta fidelă, soţia perfectă.
De fapt, pentru ea, Ricardo este un pişpirică, un pămpălău, tontuţul, prostuţul, amator de puştoaice şi băiete bun! Adică nişte epitete acolo adresate în discuţiile purtate în doi, în timp ce ea este fata rea, fata nesăbuită, fata crudă, Lily chiliana, tovarăşa Arlette, madame Arnoux şi vom vedea încă cine.
Ricardo este foarte gelos. Recunoaşte singur. Este îndrăgostit până peste urechi: „mi-aş vinde sufletul diavolului şi aş da orice ca să fac dragoste cu ea sau cel puţin s-o sărut”. Se întoarce pentru câteva zile la Lima pentru problema moştenirii, îi revede pe mătuşa Dolores, „o femeie blândă şi palidă, invalidă de aproape zece ani” şi pe unchiul Ataùlfo, „bărbat de patruzeci de ani, înalt şi mustăcios” care, pe lângă avocatură, mai ţinea şi cursuri de Drept Comercial la Universitatea Catolică. El era cel care îl ţinea la curent cu situaţia politică peruană, trimiţându-i scrisori la intervale regulate de timp. Avea o bibliotecă impresionantă. Când era liber, Ricardo recitea Educaţia sentimentală a lui Flaubert, „fiindcă acum madame Arnoux din roman luase pentru mine nu numai numele, ci şi chipul fetei nesăbuite”.
Primul lucru pe care îl face la revenirea în Paris este să o sune pe madame Arnoux. Îşi va cumpăra un mic apartament cu banii căpătaţi din moştenirea mătuşei Alberta, pe rue Joseph Granier, într-o clădire „art-deco din anii treizeci, cu motive geometrice pe faţadă – romburi, triunghiuri şi cercuri – în apropiere de École Militaire, în arondismentul VII, foarte aproape de UNESCO”. Inaugurarea apartamentului se lasă cu dragoste, pentru a doua oară. Autorul face o descriere minuţioasă a actului erotic în care „ea nu părea o fată care face dragoste, ci un medic ce formulează o descriere tehnică şi exterioară a plăcerii” în timp ce el se afla în culmea fericirii, cum nu mai fusese „de mult, sau poate niciodată”.
În aceeaşi zi este invitat la cină pentru a-l cunoaşte pe soţul ei, domnul Robert Arnoux, un bărbat „scund şi chel; mustăcioară subţire care se mişca atunci când vorbea, ochelari cu sticlă groasă şi de două ori vârsta nevestei. Era foarte atent cu ea... Nu era foarte simpatic, mai degrabă era înţepat şi tăios, dar părea într-adevăr foarte cult şi vorbea despre Cuba şi America Latină cu mare siguranţă. Spaniola lui era perfectă... nu făcea parte din delegaţia franceză a UNESCO, ci Quai d’Orsay îl recomandase drept consilier şi şef de cabinet al directorului general, René Maheu, despre care se spunea c-ar fi un geniu discret, coleg cu Jean-Paul Sartre şi cu Raymond Aron la École Normale.”.
Mario Vargas Llosa are un aport special pentru cititor, acela de a plasa în centrul atenţiei oameni, locuri, evenimente, scriitori şi operele lor, potrivit momentelor şi cadrelor istoric-politice şi culturale. Astfel, pomeneşte fie în treacăt, fie accentuând, nume de scriitori cum ar fi: Sartre, Flaubert, Montaigne, Paul Féval, Alexandre Dumas, Jules Verne, Camus, Mauriac, Malraux, Foucault, Gilles Deleuze, Jacques Derrida, Hemingway. Sau locuri pe care le frecventa în timpul liber ori cu anumite ocazii: în Peru: parcul Salazar, golful Limei, Cofetărioara Albă, Institutul peruano-american; apoi, în Franţa: Teatrul Naţional, Comedia Franceză, Odéon, Sala Pleyel, Sala Olimpia, Cinemateca de pe rue d’Ulm, les bouquinistes de pe cheiurile Senei, librării ca de exemplu „La joie de lire”, grădina Luxemburg, Luvru, Jeu de Paume, Muzeul Rodin, casele lui Balzac şi Victor Hugo, Versailles, Alliance Française, Sorbona, Cartierul
Latin, Montparnasse, UNESCO, Hôtel du Sénat, cimitirul câinilor din Asnières. Sau muzicieni şi trupe ale vremii: Pérez Prado în Peru, Juliette Gréco, Charles Aznavour şi Georges Brassens în Franţa, Beatles, Cliff Richard, Rolling Stones în Londra anilor 60... Oameni de teatru/ film şi spectacolele susţinute la vremea respectivă: Platonov de Cehov, montat de Jean Vilar, fiind el însuşi protagonist, ...”, filmul Les enfants du Paradis de Marcel Carné, Marat-Sade de Peter Weiss, montat în 1964 de Peter Brook, recunoscut până atunci prin montările revoluţionare ale pieselor lui Shakespeare. „ ... Jean Cocteaux apăruse în timpul unei proiecţii private cu Morir à Madrid, un documentar de Frédéric Rossif, venit la braţul amantului său, actorul Jean Marais, care, în treacăt fiind spus, era frumos foc”. Despre nume politice importante: Maurice Couve de Murville, ministru de externe al generalului Charles de Gaulle, Guillermo Lobatón, liderul marii greve de la Universitatea San Marcos din 1952 împotriva dictaturii generalului Odría, Che Guevara, Fidel Castro, comandantul Chacón...
Dintr-un Comunicat oficial publicat în Le Monde, cei doi amanţi află de moartea prietenului Paul. De altfel, toţi prietenii adevăraţi ai lui Ricardo sfârşesc într-un fel sau altul prin a muri.
„Nu ştiu dacă mă interesează ce e fericirea, Ricardito. Ce ştiu sigur e că nu e treaba aia romantică şi dulceagă care e pentru tine. Banii oferă siguranţă, te apără, îţi permit să te bucuri din plin de viaţă, fără să ai grija zilei de mâine. Singura fericire pe care o poţi atinge” - asta replică fata nesăbuită, fata rea, fata cu ochii de miere arsă când Ricardo îi spune că ar fi făcut-o aşa de fericită încât nu l-ar fi părăsit niciodată. Dacă el era mulţumit cu ce a obţinut, ea nu. Ea o să vrea mereu tot mai mult. Lipsa lui de ambiţie reprezintă un mare defect pentru ea. Un „defect îngrozitor”. „De-asta nici n-aş putea să-ţi fiu nevastă”, îi reproşează madame Arnoux. Dispare încă o dată din viaţa lui. Din fericire, îşi uită în apartamentul în care şi-au petrecut o nouă „lună de miere” periuţa de dinţi marca Guerlain pe care Ricardo o va purta după el ca pe o amuletă.
O caută, nu o găseşte, până la urmă se hotărăşte să se întâlnească cu soţul acesteia de la care află că l-a părăsit şi care credea că a fugit cu el, cu Ricardo. În plus, madame Arnoux a plecat cu economiile de-o viaţă ale lui monsieur Arnoux care nu poate pricepe cum a putut să fie atât de ipocrită, atât de făţarnică, după tot ce a făcut pentru ea.
La nivelul anilor 60, autorul romanului ne prezintă evoluţia social-culturală europeană. La Londra, au apărut: minijupa, pletele lungi, ţinuta extravagantă, popularizarea drogurilor – de la marihuana la acidul lisergic -, începând cu fascinaţia spiritualităţii hinduse, cu budismul, cu practicarea amorului liber, cu recunoaşterea homosexualilor şi campaniile pentru mândria de a fi gay etc.
„Ca şi prima oară, am umplut golul dispariţiei ei muncind pe rupte”. Are contracte în Rusia – la Moscova şi Leningrad, Anglia – la Londra, Germania – la Frankfurt. Continuă cursurile de limba rusă şi traducere simultană, trece la meseria de interpret care îi permite să călătorească mult prin Europa, participând la conferinţe şi seminarii economice. Are o legătură anostă cu o funcţionară de la UNESCO, Cécile, şi care „s-a fâsâit din plictiseală”.
Îl reîntâlneşte pe fostul coleg de la colegiul Champagnat de Miraflores, Juan Barreto. “Devenise hipiot, dar nu unul şleampăt, ci unul elegant: plete până la umeri, uşor cărunt, păr mătăsos, bărbuţă rară în jurul gurii, adunată într-un cioc îngrijit.”. Trimis de tatăl său la Londra să urmeze un curs de desen şi nevrând să se mai întoarcă în Peru, ajunge aproape muritor de foame, norocul lui este că o întâlneşte pe Mrs Stubard, „un înger căzut din cer”, căreia îi desenează în cărbune căţeluşa şi care i-a oferit o şansă de reabilitare în schimbul unor servicii ca de exemplu udatul grădinii, periatul căţeluşei, dusul gunoiului, însoţirea acesteia la cumpărături. De fapt, el începuse să vină să o vadă o dată pe săptămână nu numai ca să-i dea de mâncare, dar pentru că se simţea de milioane cu ea. „Avea un trup de şaptezeci de ani, dar un suflet de cincisprezece. Ce mai, am făcut din ea o hipiotă!”. Şi fiindcă ea îl învăţa să gătească iar el cum să încerce marijuana, legătura lor a devenit mai mult decât prietenie. Aşa a ajuns să locuiască în cămăruţa defunctului ei soţ. Ascultau Mozart, Beethoven şi Benjamin Britten la pick-up-ul pe care-l avea Mrs Stubard. Citeau The Times şi ascultau ştirile BBC. Charles, nepotul doamnei, instructor de cai în Newmarket, vine în vizită. Cu această ocazie admiră portretul în cărbune al căţeluşei. Peste un timp, lui Juan Barret i se face propunerea de a face un portret a iepei Primerose, câştigătoarea a numeroase concursuri. I se oferă suma de 200 de lire sterline. Asta schimbă cursul vieţii lui Juan, devenind din hipiot, un pictor de cai. Astfel că ajunge să picteze peste o sută de pânze de cai şi să facă numeroase desene, crochiuri, schiţe în creion şi în cărbune.
De câte ori se întâlnea cu el, Ricardo făcea lucruri pe care nu le mai făcuse în viaţa lui: nopţi albe prin discoteci ori chefuri hippy “în care aerul era îmbâcsit de mirosul ierbii, cu prăjituri din haşiş”. Surprinzătoare era ”uşurinţa cu care puteai mângâia şi chiar face amor cu orice fată la acele chefuri”. Dar asta nu putea dura o veşnicie pentru unul ca el pentru care viaţa era sobră şi care în loc să petreacă de mama focului, învăţa limba rusă şi făcea traduceri. Hipioţii căutau stridenţa, exotismul, insolitul “prin detalii pişichere şi haioase”. Filozofia lor nu se baza pe gândire şi raţiune, ci pe feelings.
Într-o dimineaţă, uitându-se prin nişte fotografii de-ale lui Juan, o zăreşte pe chiliana lui. Juan îi spune că o cunoaşte, este Mrs. Richardson. Nevasta tipului “flamboyant” pe care i-l arată într-o poză de grup. Un “sexagenar exuberant”.

Ottilia Ardeleanu
(21 feb. 2014)