Era prea mult să reteze trunchiul lumii sale ascunse.
- Să-l tai, ceru bătrânul şi spunea multe.
Era cireşul din care căzuse. Rămas paralizat, îl ocrotea ca pe un tovarăş de suferinţă. Se bucura când rodea fructe viermănoase, când îi zărea în vârf ciorchinii de copii devoratori şi când îi mesteca din cleiul crengilor ciuntite. Acum, poftea să se încălzească din lemnul său, să vadă pădurea prin golul lăsat între vişinii pitici şi să nu mai audă graurii. Absenţa umbrei sale putea slobozi buruienile însetate de soare. Luă drujba, îi verifică uleiul de ungere şi-i ascuţi lanţul tăios, fără grabă, za cu za. La piciorul mărinimiei lui de altădată, îi măsură din ochi coroana, scurmă covorul seminţelor uscate şi aşteptă. Când drujba cu şocul tras îi deveni grea în mână, se aşeză pe stânca folosită drept prag în nenumărate urcuşuri flămânde. Acolo sus, coroana îl ascundea de întreaga lume; citea şi foşnetul era o bibliotecă de sunete. Se temea de bătrânele spoitorese; poposeau pe grămezile de vreascuri aduse din corhană şi vorbeau despre el prefăcându-se că nu-i cunosc ascunzătoarea. Pe atunci, s-ar fi opus cu îndârjire acestei tăieri; acum, răzbunarea bătrânului părea mai puternică decât orice argument la care apela în gând. Îşi imagină traiectoria prăbuşirii. Părea mai periculos în cădere decât umbrind falnic pomii din mica livadă ...
... Îi veghea somnul. Agitaţia slugilor prin cuhnii îl depărta de gândul că ea este moartă. Privind la ea, gândea doar la trecutul zbuciumat în care o simţise alături. Afară se auzeau glasuri cu o răutate făţişă şi paşi apăsaţi de oşteni. Se pregăti să iasă afară; priveghiul nu trebuia tulburat. Îl întâlni în uşă. În alte vremuri, ar fi luat aminte la semeţia lui, gândindu-se la ambiţia întipărită pe chip; contrasta în mod evident cu roşeaţa dată de vin. Buza de jos avea urme recente ale unor muşcături de furie. Moartea jupânesei Ilinca îi abătuse atenţia de la primejdii. Acum, îi veneau în minte avertismente şi glasuri şoptind îngrijorarea. Simţise de multe ori ameninţarea deasupra capului său; venea ca un nor de lăcuste, întuneca şi lăsa în urmă doar pustiul. În război, fusese în tabăra nepotrivită, dar se trezise prinsul unor prieteni care-l apreciau. Bătrânul şi vătaful de aprozi îşi puseră în gardă privirile:
- Poruncă domnească, boierule!
Ştia prea bine că trebuie să se teamă pentru viaţa sa; îndepărtarea de catafalcul jupânesei îl lipsea de sprijin. Realiză că zilele sale depind mai mult de acest om, prea simplu ca să şovăiască, decât de porunca celui care îi hotărâse moartea. Nevinovăţia îi dădea puteri să lupte, să se agaţe de viaţă prin rugăminţi şi argumente. Avea purtarea unui învins. Ceru să fie dus în faţa domnului pentru a se dezvinovăţi. Când i se permise să-şi ia dulama şi cuşma, prinse un fir de speranţă. Mai avea timp să-l înduplece pe domn, să-i amintească desele momente în care îi fusese alături şi să demonteze, cu judecată, fiecare acuzaţie.
Ieşiră în viscol. Ninsoarea li se aşeza ca un văl în faţa ochilor. Locurile cunoscute erau depărtate, străine şi lipsite de importanţă; dincolo de orizontul închpuit, era un hău. Caii plecau trişti capetele, oamenii îşi ascundeau chipurile. Numai Macrei înfrunta vâltoarea fulgilor cu dulama descheiată, hotărât să îndeplinească porunca. Mergea în frunte, evitând rugăminţile bătrânului. Pierdea prilejul de a-i studia chipul, de a se agăţa de reperele uneltirilor sale; sigur era vinovat.
Căutat din prundul râului, dincolo de crestele de zăpadă clădite peste povârnişul malului înalt, oraşul părea ascuns. În vad, copitele cailor spărgeau capetele podului de gheaţă. Stropii zburau printre fulgii grăbind spre undele învăluite în aburi. Pe întinsul alb, se iveau doar măciulii uscate de pălămizi clătinate de vânt.
La margini, târgul era pustiu. Casele se ascundeau sub pălării de zăpadă. La streşini viscolul învăluia trâmbele de fum; pufneau spastic dinspre ursoaice. Câinii însoţeau călăreţii cu zăpăit ofticos. Chipuri buhoase se iţeau în urma lor; aveau acelaşi drum.
În centru, biserica îşi înălţa spre cer tentaculele turlelor. Preotul avea siguranţa unui judecător încredinţat de vinovăţia condamnatului. Sfinţii pictaţi pe cupolă erau la fel de ameninţători. Pentru o clipă, tăie firul mărturisirii şi se gândi să fugă. Avea în faţă singura piedică, dar se gândi cu teamă la frigul de afară şi la mormântul săpat cu greu de groparii troieniţi; aveau s-o astruce pe Ilinca singură. Chiar dacă avea să simtă pe grumaz ascuţişul de gheaţă al sabiei călăului, trebuia să se întoarcă alături de ea cât mai repede
- Sunt gata, anunţă stins.
Afară, cortegiul era mai numeros decât îşi imaginase el. Erau înşiraţi până spre locul execuţiei. Cu sabia grea în mână, Macrei părea a fi călăul. Se temu ca hotărârea şi asprimea vătafului de aprozi să nu fie suficiente pentru o singură lovitură. Apariţia adevăratului călău îi dădu încredere. Îşi aşeză pe zăpadă hainele, fără să uite că nu le va mai îmbraca. Ocoli ochii spectatorilor gândindu-se la neînduplecarea lor. Se aşeză în genunchi tremurând de frig şi ceru călăului să se grăbească. Simţi mişcare în jur. Poate Macrei s-a răzgândit; poate hotărâse să-l înfăţişeze domnului; mai era speranţă. Nu. Chiar dacă sabia întârzâia să cadă, lovitura avea să vină. Îşi privi barba ninsă; ascundea zăpada. Nu va putea s-o vadă înroşindu-se. În jurul ei, urmele călăului erau şterse încet de viscol ...
... Drujba porni greu. Făcu semn în coaja lucioasă şi să opinti să taie cât mai adânc, până când şanţul, din care izvora rumeguşul cu miros de lemn verde, dădu semne de închidere. Trase lama cu greutate, apoi crestă pieziş sub tăietură. Scoase o pană de lemn ca o felie de pepene. Auzind pârâitul cedării, se feri din calea truchiului plecându-se îngreunat de ani. Se aştepta ca o durere ascuţită în piept să-l doboare şi pe el. Simţea cum renunţă la o parte din inocenţa acelor ani, când se ascundea de întreaga lume, când îşi cultiva singurătatea şi confunda foşnetele paginilor, mirosind a secole, cu cele vii ale frunzelor protectoare. Motorul drujbei se opri. Se auzea doar zgomotul roţii de lanţ continuând să se învârtă. Pe cioata rămasă ca semn, nu putea număra inelele anilor. În inima trunchiului, putregaiul îşi făcuse loc; măcinase iernile bătrâneţii cu dureri şi nevoi. Se cinchi culcându-şi capul pe genunchi...
Bătrânul dădea semne de nerăbdare; aruncă în foc ultimile aşchii uscate şi se înveli în ogheal. Tremura. Când tânărul intră în casă cu braţul de lemne, se temu de privirea lui şi întoarse să râcâie peretele coşcovit. Auzi trosnitura greoaie din faţa vetrei, scormonitul anemic în jar şi mocnitul umed al lodbelor. Apoi, un oftat şi scârţâitul uşii... Se ridică şi merse deculţ, în faţa sobei fără portiţă, să prindă bufnitura primelor flăcări. Deasupra dogorii, capetele roşii de cireş musteau sevă; focul se încăpăţâna să rămână stins.